x

          Ştii, i-aş spune unui viitor personaj prea preocupat de proprii demoni, când nu te mai sufocă nimic din ce este în tine îţi vine să cânţi. Poate de aceea anumite eliberări sunt atât de (supra)apreciate.

 

Că tot am mai trăit o moarte

          Încă nu încetez să îmi spun că am trecut cu bine peste momente grele. Cine nu cunoaşte sentimentul, sau nu îl apreciază, nu are decât să râdă. Ce este cel mai rău, în realitate, este că atunci când se sfârşeşte o lume este musai să înceapă alta. Şi nu asta ar fi neapărat cel mai greu, ci restructurările; rezistenţa la schimbare. Cred uneori că schimbările faptice sunt mai uşor de suportat decât schimbările gândurilor.

          Spuneam cuiva că mă simt mereu gol atunci când închei câte un proiect. Gol, cam aşa cum se simte cineva când simte o iubire murind şi se întreabă cât mai are de aşteptat până înfloreşte alta. Cinic vorbind, orice iubire moare, niciuna nu este veşnică. Pentru că nu există lumi veşnice. Dar să nu uit, în anumite momente simt nevoia de ceva tare, indiferent că mi se strecoară în urechi sau prin pahare. (Urechiuşe sensibile, cu grijă!)

Scurte concluzii

          S-a mai încheiat o aşteptare, sau o perioadă; am mai dat gata un proiect şi pentru că timpul trece şi nu merită pierdut, mă bate gândul să încep altul. Sau măcar să mă pregătesc să încep altul. Deocamdată îmi rămân dilemele şi bucuria. Bucuria că, indiferent de ce or zice unii şi alţii, Literatura mai are putere asupra oamenilor şi în destule cazuri nu trage cu gloanţe oarbe.

Clipe ultime

          Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!

În aşteptare

          Partea neplăcută a scrisului este că atunci când îmi închei câte un proiect rămân pentru câteva clipe pustiit. Ca şi cum cuiva i s-ar întrerupe drumul de sub picioare şi s-ar trezi în faţa unui vid peste care nu mai poate trece. Partea mult prea plăcută a scrisului este că, atunci când îmi închei câte un proiect, nu îmi mai pasă că dincolo de curcubeu este vidul. Până şi asta m-au învăţat cuvintele, golurile pot fi acoperite de iluzie. Şi, mai devreme sau mai târziu, iluziile urmărite cu îndârjire se materializează. Mâine!

1

          Ar fi spus Rilke, bietul, dacă ne-ar mai fi fost prin preajmă, că la întoarcerea primăverii „pământul este precum un copil care ştie poezii”. Nepunându-mi în gând în mod special să sărbătoresc anotimpul cu o lansare, rămân la gândul că atunci când va fi vremea mă voi sărbători pe mine. Dar nu pot să nu mă bucur pentru ambele momente. Încă o primăvară. Şi dacă tot mai trebuie din când în când să arătăm că ştim limbi străine, îmi voi asuma şi bucuria, aşa cum o fac de câte ori trebuie.

           Spring: my February days pornstar. Primăvară frumoasă, cum s-ar zice.