Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!
Nevermore 