Filă de jurnal

          Dacă aş ţine un jurnal, pentru astăzi aş nota:

          Ştiu, nu este deloc elegant să fie aduse sub ochii lumii corespondenţele particulare, decât dacă vorbim de vedete contrafăcute sau de scriitori morţi. Şi totuşi, îmi scria o persoană care riscă să îmi devină dragă: „am vrut să îi fac şi pe alţii să înţeleagă că sunt bucurii mult mai mari pe lumea aceasta, în afara celor ariviste, în care, din păcate, cred cei mai mulți”. Eu citeam în nocturnă, cu nasul în vârfuri, cu capul în nori, cu norii în lumi care se vor naşte.

Soi de confesiune

          Posibil ca azi să fi fost o zi potrivită pentru confesiuni. Poate pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Sau, ca necazul, mereu însoţit de alte belele, mă şi văd cutreierând pe străzi, invitând până şi cerşetorii la o băută – că deh, berea tot aliment e, cine are nevoie de pâine pe căldurile astea?! Şi, pentru că – dacă tot vorbeam de confesiuni – americanii afirmă sau confirmă că barmanii sunt cei mai buni psihologi, deci cine are nevoie de cabinete sterile în loc de pahare pline?! De-asta ziceam de confesiuni, că uneori se fac cu drag, alteori cu indiferenţă, mai ales în crâşmele americane. Problema, totuşi, e că totul pleacă, dacă nu de la iubire, din ea. Dar cum vorbeam cu cineva în faţa unui pahar înspumat, cei care dau vina pe sentiment sunt, de fapt, cei incapabili să îl trăiască. Aşa cred acum.

Ploi

          Eu nu am văzut ceruri descheiate la şliţ, numai oameni; dar se pornise să plouă. Părea mai mult că scuipă – cam aşa cum scuipă oamenii cu lacrimi pe visele neîmplinite, cele pe care simt că trebuie să le înlocuiască. Şi, în timp ce căutam cu disperare un pachet de ţigări, mi-a trecut prin minte că orice scriitor ar trebui să-şi caute răspunsurile la întrebări prin buzunare. Nu, nu pentru că l-ar găsi, doar pentru că de multe ori absenţa răspunsului nu poate naşte decât întrebări.

Frântură de existenţialism

          Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.