Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.
Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.
E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.
Nevermore 
Revin la acest poem/ de definire a unei ipostaze lirice. Inorogul/ simbol al purității// se despreinde în contextul creației lui Răzvan Nicula/ de acela al lupului emblematic, cu referințe identitare/ sau pur și simplu ca model de luptă solitară asumată cu denitate/ îm condiții-limită. Inorogul cu potcoavele rupte…// induce o tonalitate elegiacă oricum…/ sena al unei alte vârste. Perspectiva aneantizătii / din motivele singurătății ca stare de spirit/ pune punctul pe i în finaluo compoziției concise/ cu o prozodie clasicizantă.