Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

Anunțuri

Memoires

          Într-o seară mi-am călcat pe inimă – ocupat cum sunt în perioada asta – şi am decis să particip la un eveniment scriitoricesc. Mai tras de mânecă de unul, mai somat de un altul, mi-am spus că puţină socializare nu ar strica. Deşi, sincer să fiu, nimic din ce era pus pe tarabă nu îmi făcea cu ochiul. „De ce să îi spui tarabă?mă trage de urechi un personaj pe care îl simt tot mai prezent în mine şi care nu poate fi decât noul „Eu”. Justificarea: lăsând la o parte izul pur rural (nu nu spunem ţărănesc) al evenimentului respectiv, trebuie acceptat că literatura nu mai este de mult o glorie, ci un produs; vinzi, stai pe tarabă. Nu vinzi, stai măcar pe lângă tarabă. Aşa că după ce am îndurat cu stoicism cale de jumătate de oră, împreună cu prieteni adevăraţi – pentru că prietenul la nevoie se cunoaşte! – am hotărât să luăm drumul cârciumii. Nu pentru că ar fi fost mai multe locuri libere în cârciumă, dar pentru că se puteau discuta lucruri mai interesante.

         După încă ceva vreme, în care ce s-a spus s-a spus şi ce nu, nu, m-am decis că va trebui să îmi scriu cândva memoriile. Doar impulsionat de părerile unora. Problema este că mereu am considerat că o carte autobiografică trebuie scrisă la momentul ei. Atunci când poate fi arătată cu demnitate, nu privită cu dispreţ. Vedeţi dumneavoastră, una este să îşi scrie memoriile cineva precum Marquez, alta este să o facă una care doar şifona pe vremuri aşternuturile vreunui scriitor de duzină.

         Să revin totuşi la memorii. Încă nu le-a venit vremea. Indiferent de cum sunt, goale sau pline, femeile pot deveni un subiect plictisitor pentru un cititor avizat. Şi nopţile goale. Şi nopţile umplute cu litere, cu scris. Nu ştiu ce cred alţii, dar cred că dreptul la o carte de memorii şi-l câştigă fiecare atunci când poate să îi arate cu degetul pe alţii. Şi să spună, cu bucurie: „Uite, lor le-am schimbat viaţa în bine”. Cred că de aceea pentru o vreme nu îl voi mai pizmui pe susnumitul Marquez că a furat titlul vieţii mele: „Povestea târfelor mele triste”. Iar eu… Eu încă nu mi-am câştigat dreptul la Memorii. Cred că sunt prea tânăr şi dispus să râd pe seama altora ca să devin amintire.

Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Naturala mare fericire

          „Eşti morbid”, îmi spune un prieten nenorocos, privind ce am devenit. Îmi luasem lucrul cu mine şi şi-a dorit să sufere şi el. Doar pentru că vara nu scriu. Nu mult. E ca un principiu – ce rost mai au vorbele când femeile se dezbracă?!

          Am ridicat din umeri, cu zâmbetul pe buze. Râdeam în sinea mea spunându-mi că nimic nu e mai morbid decât viaţa. Dacă eu mi-am ucis ultimele personaje, viaţa sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi. Ei, acum să îmi mai spună cineva că sunt morbid! Tocmai când vara în agonie face loc minunăţiei lumii. Pentru că puţine lucruri se compară cu Toamna când se dezlănţuie în culori, în capricii, în patimi, în cuvinte. În cuvintele pe care abia aştept să le aştern pe hârtii, un dans dezlănţuit în mijlocul unui carnaval. Deh, stereotipii avem toţi!