Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s