31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.

Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!

Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!