Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.
Nevermore 