P.S.

          „Ce ştii tu?!” îţi aruncam mereu, de ni se strepezeau amândorura dinţii, ţie de nervi, mie de ruşine. Oricât ar şti un altul mai mult, de multe ori preferăm să învăţăm din greşelile noastre, şi te trezeai ca alţii, cărora încă viermii nu le-au luat grijile de pe oase, vorbind în surdină. Nu, nu în surdină. Degeaba. Pe unii nu îi ascultă nici ecoul şi, oricât mi-aş spune că eu sunt eu, de multe ori mă simt doar ecoul tău în lumea asta. Într-o lume în care… eh! Ce ştii tu?! O lume care fură sărutări; o lume în care aroma unei femei nu îţi poate rămâne, în final, decât pe palmă. O lume în care promisiunile sunt vorbe goale, doar bune să fie încălcate. Mă mir, din când în când, de lumea asta care se opreşte să se privească în oglindă doar când trebuie să îşi perie părul. Iar noi, noi cei care eram devenim nici măcar amintire, doar spiritul unei bucurii de mult uitate, trântită în pragul iernii ca un cadou nedorit al memoriei.

           Într-o zi mă gândeam la memorie. Nu este ca a maşinilor, să o poţi şterge. Poţi doar să o laşi să se prăfuiască, şi să îţi laşi viaţa cea nouă – eu aşa îi spun – să îşi urmeze cursul. Mai poţi să te faci că ai uitat, dar asta nu ajută prea mult, cui îi place să plângă pe la mesele străinilor?! Asta fac vieţile noi, ne aduc în cale străinii, ne aduc sub paşii lor numai buni să aducă uitarea. Acea uitare care nu mai permite să îţi aminteşti timbrul vocii, chiar dacă în anumite momente ţi se pare că auzi unul în urechi. Până şi timbrul vocii se schimbă, şi devine un soi de uitare, sau de amorţire, sau de minciună, sau de furt. De parcă vreun bărbat i-ar fura altuia femeia care nu mai este a lui! De parcă o minciună mai poate fura o speranţă care a murit în agonie! De parcă totul ar fi altfel dacă oamenii te zguduie şi îţi urlă în ureche „nu poţi trăi în trecut!” Şi doar ştii, că îţi tot spuneam, eu pot orice. Doar că de la un timp nu mai pot fără o atingere de mână care să îmi lase în suflet urme. Nici fără o voce care să îmi spună că ar trebui să merg în direcţia pe care nu o înţeleg – mai sunt unii care se simt orbi pe măsură ce văd tot mai mult. Închipuie-ţi, un orb care merge fără să bage în seamă un sărut, o atingere, un hohot de râs. De ce să te mai opreşti când lumea râde de tine?! Doar că şi opririle au legătură cu viaţa sau cu moartea, iar dispariţiile misterioase nu fac parte decât din literatură, din rânduri scrise sau nescrise – din rânduri nescrise, aşa cum mi-au rămas toate gândurile pe care aş fi vrut să ţi le aduc în loc de flori pe lespezi umezite de ploaie. Gândurile, atingerile, apropierile; căldura trupurilor lipite în sărut sub cerul plumburiu de iarnă abia începută. Asta suntem – nu, nu suntem oameni, suntem de prea multe ori instincte. Dorinţe, liste de dorinţe care nu se pot împlini şi care mor odată cu noi. Doar cei cărora le place să se văicărească mor odată cu dorinţele lor. Dar noi eram altfel, ştiam să ne alegem alte ţeluri fără să le permitem celor vechi să agonizeze. Noi eram noi. Eram putere. Eram viitor. Eram ceea ce mulţi nu vor ştii niciodată ce înseamnă – iubire. Şi atunci, este normal să mă întreb, „ce ştii tu?!” de când nu te mai apasă nici cerul, nici visul. Doar lespedea rece pe care nu mai las decât un sărut. Pentru că tu nu ştii, nu mai ştii ce înseamnă libertatea completă şi nici iubirea pe care ai fi capabil să o arunci în buzunarul oricărui oropsit de soartă care lăcrimează depănându-şi povestea lui tristă. Tu nu mai ştii nimic, la fel cum nu mai ştiu nici eu. Doar că tu te-ai pierdut între stele, în timp ce eu mă pierd în vise şi în ochi. Alţii, alţi ochi. Dar oricât m-ar sorbi, oricât m-ar durea privirea lor, oricât aş tânji-o, mă simt acelaşi. Acelaşi care, de la o vreme încoace, nu poate să îndure o altă şoaptă decât aceea pe care ai auzit-o când deja plecasei: „de ieri lumea e mai săracă în minuni”!

Stereotipie

          „Fiecare om le are pe a le lui”, mai spun câte unui judecător pripit, indiferent dacă este în faţa mea sau face parte din mine. Cred că mi-a luat o veşnicie să accept că fiecare om trebuie luat ca atare, chiar dacă ne-am dori să fie altfel. Ei, oamenii să fie altfel; sau viaţa, sau… Era să spun „sau moartea”, dar moartea nu! De multe ori mi-am dorit să schimb lucrurile, să găsesc pârghia de care are cineva nevoie pentru a răsturna lumea. Nu, nu cred că o poate clinti cineva, şi de aceea îmi mai spun că viaţa trebuie trăită într-o continuă căutare donquijotistă sau în renunţare. Dar, cum mă tot întreb uneori de la o vreme, de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânu‘ ăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!”-ul de rigoare.

…

          Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Furtuni

          Vorbesc unii, cu gurile mai mult fără ei, sau prea departe de minţile lor, de liniştea de dinaintea furtunii. Sunt unele furtuni înaintea cărora liniştea e falsitate, minciună. Sunt altele care abia în urma lor lasă doar linişte. Ca o moarte.

Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”