Suflul nopții (I)

„Căci nu există nimic în lumea vie care să fie atât de diform încât să nu aibă suflet şi, paralel, darurile acestuia.” – Marsilio Ficino –

            Indiferent cum sunt, mari sau mici, oraşele au obiceiul prost de a apăsa oamenii. De a-i apăsa atât de mult încât îi pot duce la pierzanie. Singura diferenţă este modul în care se întâmplă. Oraşele mici se pot transforma, de multe ori, în chichineţe, în camere de locuit în care ţi se pare că te sufocă totul. Că pereţii se strâng, că tavanul începe să îţi apese pe umeri. Simţi că ai vrea să îţi deschizi braţele, aripile, şi să cuprinzi nemărginirea. Doar că nemărginirea nu încape nicicum în locul în care eşti, în locul acela strâmt, şi atunci ori eşti nevoit să îţi iei câmpii, ori trebuie să strângi din umeri, să laşi deoparte visele la necuprins şi să te înrădăcinezi în ceea ce eşti: Nimic.

            În oraşele mari se întâmplă la fel, dar spiritul poate fi zdrobit exact de ceea ce căuta. Aşa se întâmplase şi cu Hamel. Fugise. Fugise dintre ai lui, dintre toţi cei pe care îi cunoştea doar pentru a-şi face un rost în pântecul Nemărginirii. Ca pe mulţi alţii, Marele Oraş îl înghiţise pe nerăsuflate şi Hamel se bucură. De multe ori, în primele luni de la sosire, se oprea din drumul de la serviciu înspre casă, să caşte gura. Să se minuneze de vitrinele luminate, de reclamele strălucitoare aşezate pe blocurile înalte. Se pierdea în mulţime, purtat de graba acesteia, de şuvoiul de oameni care curgea nestăvilit. Încercase nu de multe ori să privească feţe, să zâmbească, să salute, să facă o cunoştinţă măcar din priviri. Îl încânta să umble, vara, în mijloacele de transport murdare, duhnind a transpiraţia călătorilor, spunându-şi că prietenii lui din copilărie ar crăpa de ciudă că nu pot fi şi ei alături de el. Iarna zgribulea, în aceleaşi mijloace de transport prin ale căror încheieturi ruginite sufla vântul îngheţat şi se strecura ploaia. Hamel fusese entuziasmat că, încă de când ajunsese, cu toţi banii pe care îi dăduseră părinţii şi ceva împrumuturi făcute, reuşise să se aranjeze destul de bine. Destul de bine pentru început, până când, în urma unei ascensiuni fulminante în care credea, s-ar fi ridicat deasupra oraşului pentru a şi-l aşeza la picioare, aşa cum văzuse că se întâmplă în filmele cu oameni de succes.

            Visa, îndrăznea să viseze. Îndrăznise să-şi deschidă aripile şi să îşi părăsească viaţa sigură şi plictisitoare, oraşul mic capabil să îi zdrobească idealismul, şi ajunsese departe. Departe de casă, în măduva unui mecanism căruia toţi îi spuneau oraş; un mecanism care îl morfolea pe fiecare dintre cei care îndrăzneau să calce în el, care îi uza pe cei care rămâneau, care indiferent de câte înmormântări ar fi văzut pe străzile sale nu s-ar fi oprit niciodată. Pentru că mereu idealiştii sunt gata să îi înlocuiască pe cei care se pierd cu totul; pentru că amatorii de plăceri mereu vor căuta să îşi cheltuiască sufletul alături de cât mai mulţi care li se aseamănă; pentru că săracii îşi îndură mai uşor sărăcia văzând că nu sunt singuri, dimpotrivă, simţindu-se majoritari şi, în anumite momente, superiori – un sărac de oraş mare este de o mie de ori superior unui mic burghez ascuns în vreun orăşel necunoscut de nimeni. Oraşul cel Mare – un malaxor în care Hamel, fericit ca adolescenţii plecaţi la război bucuroşi că vor fi carne de tun, se aruncase cu capul înainte, hotărât să gripeze maşinăria infernală, să o învingă.

            Nu accepta ideea vreunei înfrângeri chiar dacă trebui să se mulţumească să trăiască într-o cameră înghesuită, mucegăită, în care abia reuşea să respire. O cameră de la demisolul unei clădiri cenuşii, în care avea loc doar de un pat, de un dulap pe care nu reuşea niciodată să îl închidă din pricina hainelor, deşi nu erau prea multe; de o masă parcă făcută în batjocură, cu picioarele strâmbe, peste care mai trecuse și mânia timpului, şi de două scaune care scârţâiau şi trosneau din toate încheieturile atunci când Hamel îşi făcea curaj să se aşeze pe vreunul dintre ele.

            La început spaţiul dezgustător în care trebuia să trăiască îl entuziasmă. În loc să se descurajeze, să se înspăimânte, să se gândească măcar să se întoarcă acasă, Hamel îşi simţea pieptul cuprins de hotărâre şi de încredere. Chiar îi era poftă să sufere, să ducă lipsuri, tocmai pentru a-şi putea gusta şi mai mult ascensiunea, succesul, atunci când lucrurile ar fi devenit din ce în ce mai bune. Timp de doi ani răbdă de foame în unele nopţi, răbdă de frig şi de singurătate. Oricât încercase, nu reuşise să-şi facă prieteni printre oamenii prea ocupaţi să meargă cu capul în pământ înspre birourile în care îşi pierdeau viaţa şi apoi, seara, înspre apartamentele minuscule, un alt fel de coşciuge în care, pentru câteva ore, îşi odihneau leşurile vii. Pe Hamel nu îl descurajă această robotizare a oamenilor, îl motivă şi ea. Încercă să se apropie de unii colegi de la muncă, încercă să îşi deschidă sufletul şi să îi atragă în lumea lui în care totul era ideal şi visare. Dar nu îşi găsise locul potrivit, între oameni care nu trebuia decât să apese pe butoane şi să aştepte, cu privirea pierită, să treacă cinci minute pentru a le apăsa din nou. Singurătatea începea să îl roadă şi să îl slăbească – întrerupsese orice legătură cu familia după ce maică-sa, înlăcrimată, îl conjură să se întoarcă acasă. Într-o seară îi telefonase, sătul de preaplinul singurătăţii lui, îi povesti lucrurile prin care trecuse, prin care trebuia să treacă şi care uneori îl exasperau. Un loc de muncă nesatisfăcător, o cocină căreia îi spunea casă şi, mai ales, singurătatea. Singurătatea care îi măcina oasele, sufletul şi speranţele. „Cum să mergi mai departe dacă nu ai cui să-i împărtăşeşti ceea ce visezi?! Şi cum să suporţi toate relele care ţi se întâmplă, dacă nu ai un umăr pe care să îţi sprijini capul plin de gânduri sau trupul obosit de prea multe pahare?!”

            Reuşise să lege câteva amiciții sporadice. Una la primul loc de muncă, dar după ce îl schimbase timpul nu-i mai permitea să îşi revadă prea des prietenul. Încercară să mai vorbească la telefon din când în când, apoi totul se stinse. Prea mult timp investit în nimicuri ajunsese să îi obosească pe amândoi şi, fără să îşi spună, renunţară unul la altul. Îi era ruşine să intre în vorbă cu cei de vârsta sa, pe stradă, în cârciumi, oriunde. Uneori se uita insistent la câte o persoană, chemând-o din ochi, implorând-o să vadă dincolo de aparenţe, să îi ghicească singurătatea şi să i se alăture la câte o masă prin diverse baruri insalubre. Dar privirile nu îi erau niciodată înţelese. Bărbaţii le percepeau ca pe o agresiune şi, nu de puţine ori, Hamel fusese apucat de guler şi scuturat bine, ba chiar pocnit şi lăsat să alunece moale pe locul său. Femeile îi zâmbeau dispreţuitor şi căutau să evite un al doilea contact vizual, considerându-l deloc atrăgător, dimpotrivă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s