Suflul nopții (IV)

          Îşi aminti că văzuse pe o pagină, notat cu litere de o şchioapă, că acela capabil să folosească magia fără să dea greş a exersat-o mai întâi pe el. Teama de a îi face rău Amandei se împleti cu aceea de a nu îi izbuti încercarea. Fără să stea pe gânduri, se hotărî să încerce vraja de iubire pe propria persoană – oricum, cu excepţia clipelor petrecute cu Amanda, în care uita de toate, se dispreţuia şi se ura. Sub lumina artificială se aşeză în dreptul mesei pe un scaun care gemu plângător. „Nu e nevoie de un ritual complicat, trebuie doar să rostesc câteva cuvinte şi să spun ceea ce vreau să se întâmple. Nimic mai mult. Trebuie doar să îl invoc pe cel numit aici Eros şi să cer, să i-o cer pe Amanda. Dar mai întâi trebuie să exersez!”

            Bolborosi cuvintele urmărindu-l pe fiecare cu degetul pe deasupra paginii, apoi îşi spuse hotărât dorinţa: „Să mă iubesc!” Aşteptă. Trecu un minut, apoi două, apoi zece. Hamel încerca să simtă efectul vrăjii, închipuindu-şi că sângele ar fi trebuit să înceapă să-i clocotească, să simtă iubirea iradiindu-i prin toţi porii împreună cu impulsul căruia i-ar fi fost imposibil să îi reziste – de a se lua singur în braţe. Nu se întâmplă nimic. Închise cartea disperţuitor şi se ridică de pe scaun chiar în clipa în care becul din tavan explodă. Rămase în întuneric, simţindu-se şi mai singur în absenţa luminii. Bâjbâi până la pat şi se trânti în el fără să se mai dezbrace, spunându-şi doar că înainte de a pleca de acasă va trebui să schimbe becul. Adormi, dar somnul îi fu agitat, brăzdat de vise. Într-unul îl revăzu pe bătrân râzând. Cel mai probabil râzând de el. În ochi i se vedea străfulgerarea pe care Hamel avusese impresia că o observă. Străfulgerarea devenea tot mai puternică până când lumina totul în jur, camera, noaptea, devenea un fascicul de lumină orbitoare însoţită de un hohot de râs înfiorător. Lumina scăzu în intensitate o vreme şi apoi se stinse. Atunci, în penumbre, lui Hamel i se părea că zâmbeşte un chip, altul, cu păr lung, cu ochi care emanau căldură şi putere. Privirea aceea îl atrăgea şi îl secătuia în acelaşi timp, făcându-l să îşi simtă trupul greu şi cuprins de o oboseală nevindecabilă.

            Se trezi transpirat, când lumina dimineţii se întrevedea deja prin geamlâcul de deasupra patului. Ascultă un timp ropotul ploii mărunte care spăla caldarâmul oraşului. Îşi simţea capul greu, ca şi cum cu o seară înainte băuse prea mult, şi săgeţi de durere suportabilă îi străbăteau trupul. Se ridică şi se mustră în gând că nu se dezbrăcase. După ce îşi schimbă hainele şi înlocui becul spart se pregăti să plece spre serviciul care în ultimele zile îi devenise insuportabil. Privea mereu locul gol al Amandei şi se aştepta să o vadă revenind în orice clipă. Oricât îl bucura să aibă grijă de ea, absenţa ei de peste zi îi era din ce în ce mai greu de îndurat. Îşi încălţă pantofii, îşi aranjă părul şi porni cu paşi grăbiţi. Se întrebă dacă Amanda doarme. Dacă se gândeşte măcar la ce vorbiseră în ajun, dacă într-adevăr exclude posibilitatea de a îl iubi. Altfel. Ca pe un iubit, nu ca pe un prieten apropiat. Din nou haosul gândurilor începu să îl cuprindă, iar Hamel încercă să îi scape concentrându-se pe vitrinele magazinelor pe lângă care trecea. Se opri brusc când îşi văzu reflecţia într-o vitrină. Îşi studie postura, mai dreaptă decât de obicei. Îşi aranjă apoi hainele continuând să se privească atent şi zâmbi. Avu impresia că dinţii împinşi înafară i se dezvelesc altfel decât înainte. Şi îşi spuse că deşi nu este seducător, zâmbetul său e unul plăcut. Ajuns în clădirea în care lucra îşi salută colegii cu gesturi largi în loc să încerce să se strecoare neobservat la telefonul lui. Într-o pauză, contrar obiceiului, răspunse ironiei unui coleg cu o alta, ceea ce îi surprinse pe toţi şi îi făcu să râdă. Seara, în apartamentul Amandei, ochii lui zăboviră mai mult decât de obicei în ochii ei. Chiar îndrăzni să îi prindă mâna şi să i-o ţină în a lui în timp ce îi povestea cât de mult îi este resimţită absenţa. Înainte să i-o elibereze, îi sărută dosul palmei, în joacă, privind-o cum zâmbeşte puţin încurcată. Amandei i se părea puţin ciudată schimbarea pe care o observa la el, dar nu îl întrebă nimic. O tulbura mai degrabă durerea de cap şi tusea care, când începea, o sufoca.

            Hamel îi întinse medicamentele, o înveli până sub bărbie, o sărută pe frunte şi plecă. Pe drumul spre casă îşi reluă obiceiul de a privi oamenii în ochi şi chiar de a le zâmbi. Nu îl mai interesa cum reacţionează ceilalţi, nu îi era teamă de nimic, doar simţea că vrea să privească oamenii, să le zâmbească, să le transmită în felul acesta că el este altfel. Altfel decât ei. Că este altfel chiar decât el, cel care era cu o zi în urmă. Simţea o doză plăcută de încredere, de mulţumire de sine şi, în minte, în loc să i se mai îmbulzească dubiile şi suferinţele, îi apăreau planuri pentru un viitor mai bun. Unul care, bineînţeles, o includea pe Amanda. Când ajunse acasă îşi sună părinţii. Le spuse că  fusese angajat în sfârşit pe un post foarte bine plătit, cu responsabilităţi imense, în care calităţile sale erau necesare ca aerul. Le povesti despre iubita lui, Amanda, împreună cu care îi va vizita în curând, poate chiar de Crăciun. Exclamaţiile de bucurie ale mamei îl făceau să se simtă bine. Era împlinit, era în sfârşit un om care se simte bine în pielea lui şi, tot povestind, îi alimenta femeii manifestările de apreciere şi de bucurie. În conversaţia aceea a lor, oricât de mincinoasă ar fi fost, el devenise centrul universului. Totul era despre el, numai şi numai despre el, despre succesul lui, despre cum s-a ridicat din noroi ca să atingă norii. Când simţea că şuvoiul admiraţiei şi laudelor începea să slăbească, inventa o poveste nouă, una care să dea naştere altora. Asta îl interesa cel mai mult, mult mai mult decât suspinele pe care le auzea, din când în când, venind de departe, din pieptul maică-sii. Cu taică-su vorbi despre femei, despre cuceriri, despre Agnes, despre Amanda şi despre alte câteva care îl făcură pe bătrân să fluiere a mirare.

            – Tată, atunci când ştii să le arăţi femeilor aluatul din care eşti făcut, îţi vor cădea mereu la picioare. Şi nici nu trebuie să fii vreun prinţ frumos din poveşti, trebuie doar să le spui ce vor să audă, ce simt nevoia să audă!

            Taică-su, de la care probabil moştenise mare parte din înfăţişarea deloc atrăgătoare, care luase de nevastă prima femeie care îi ieşise în cale doar de teama de a nu rămâne singur, îl puse să jure că îi va povesti totul, cu lux de amănunte, despre fiecare femeie în parte. Hamel acceptă cu bucurie şi îl ameninţă că vor avea nevoie de multe pahare şi de o noapte întreagă. Nu simţi lacrimi de emoţie în tonul tatălui, doar un soi de admiraţie care, îşi spuse în gând, se împletea cu puţină invidie masculină. „Normal, dacă bătrânul nu s-a dedulcit cu veveriţe, îi e ciudă să ştie că eu am făcut-o”! După o vreme se plictisi. Îşi ceru scuze că trebuie să plece, dar treburi importante îi solicitau atenţia. Închise zâmbind. Se repezi la oglinda murdară din baie şi se privi în ea. Contrar altor dăţi în care îşi pleca ruşinat privirea, găsi armonie în trăsăturile sale. Nu, nu erau frumoase, nu erau ca ale bărbaţilor după care femeile întorc pe furiş privirile, la care se gândesc în întunecimi umede de noapte. Dar era un bărbat bine. Unul care, în curând, prin succesul pe care şi-l prevedea, va ajunge să îi domine pe ceilalţi.

            Zilele treceau şi schimbările prin care trecea Hamel deveniseră evidente, mai ales Amandei. În unele seri îi povestea pătruns de importanţă cum îl repezise pe unul dintre cei care sunase ca să îi ceară ajutorul. Sau cum îl pusese la punct pe un coleg pe care şi ea îl ştia de obraznic. Cum îi spusese şefului de tură că dacă nu este mulţumit de el, să se aşeze pe scaun în locul lui şi să vorbească el cu tot felul de clienţi bătuţi în cap. Ba chiar, completă, îi spusese că s-ar descurca mult mai bine în poziţia de şef, pe când bietul de el, „şefuleţul”, abia ar fi fost în stare să îngaime trei vorbe în relaţia directă cu clienţii. Pieptul lui Hamel nu îl mai încăpea, mintea sa nu mai putea să îl cuprindă şi, mai în glumă sau mai în serios, îi spunea Amandei că el este o binecuvântare pentru omenire. Devenise arogant, important, de neînlocuit pentru oricine care avea şi cea mai mică legătură cu el. Hamel era darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care îl întâlneau.

            Deşi nu privea mereu cu ochi buni noua atitudine a lui Hamel, Amanda se bucura de schimbările în bine pe care le observa la el. Nu mai era închistat, dimpotrivă, devenise mai deschis, mai dezinvolt, chiar mai îndrăzneţ. Uneori prea îndrăzneţ, dar ea renunţase să îi atragă atenţia. Se întâmplase o singură dată, într-o seară în care Hamel o atinse mai îndrăzneţ ca oricând. Ochii ei împroşcară flăcări şi, cu câteva cuvinte spuse pe un ton dur, îi aminti care îi era locul. I se păru că atunci atitudinea lui Hamel și întreaga sa încredere în sine se năruiesc. Îl lăsă să plece ca un câine cu coada între picioare, deşi văzându-l, îi veni să îl oprească şi să îşi ceară scuze. Dar în seara următoare incidentul fusese uitat şi Hamel cel vechi se pierduse în amintire, lăsându-i locul încă o dată celui nou.