Pe zi ce trecea Hamel ajungea să se iubească. Să se iubească din ce în ce mai mult. Începuse să petreacă mai mult timp în faţa oglinzii, studiindu-se. Îşi studia trăsăturile, trupul slab, studia posturi. Se hotărî să facă sport pentru a se întrema, pentru a-şi creşte ascendentul asupra Amandei cu ajutorul unui trup care să o atragă. Unul pe care să îi facă plăcere să-l privească şi pe care să îl dorească. Privea în fiecare zi cartea de magie pe care i-o dăduse bătrânul anticar şi îşi promitea că în următoarea seară va încerca să arunce vraja de iubire asupra Amandei. Dar era ceva ce îl împiedica să o facă, ceva ce îl reţinea. Dacă ea l-ar fi iubit, l-ar fi vrut mai aproape de ea, pentru mai multă vreme. Şi timpul lui pentru el s-ar fi diminuat până când ar fi dispărut în totalitate. „Şi eu?! Eu când voi mai avea timp de mine?!” Se întreba mereu acelaşi lucru, omiţând că lucrurile pe care le făcea şi le motiva, în mod conştient, prin dorinţa de a-i câştiga iubirea. „Ia mai dă-o dracului!” îi urlă într-o seară o voce care nu i se păru a fi a lui. Se opri din gânduri şi încercă să înţeleagă. Se privi în oglindă şi i se păru că buzele i se strâng a ură. „O slugăreşti de atâta vreme şi dacă încerci să pui mâna pe ea, ea te respinge. Dacă îi săruţi obrazul şi încerci să i te apropii de buze, ea se fereşte! Nenorocita! Ticăloasa!”
Nu era vocea lui. Nu erau gândurile lui. Erau ale altcuiva. Ochii îi căpătaseră o expresie dură, metalică, aproape de ură. „Pentru ce să o iubeşti mai mult decât pe tine? Tu eşti tu, eşti al tău, ea… Ea cine ştie a câtora a mai fost şi tocmai pe tine, cel mai bun lucru din viaţa ei, te refuză. Astăzi să nu mergi la ea! Să o laşi să vadă cum este fără tine! Să înţeleagă ce pierde. Şi tu, ca un prost, te laşi umilit. Da, te laşi umilit de pretenţiile ei – fă ceai, adu-mi o carte, fă-mi cumpărăturile, spală vasele, pleacă, sunt obosită! Câtă ticăloşie!” Hamel simţi o mânie pe care nu o mai cunoscuse vreodată. Îi venea să înjure, să blesteme, să spargă totul în jurul său. Căzuse pradă în ghearele unei femei care se folosea de el şi care, cu prima ocazie, i-ar întoarce spatele. După ce îşi calmă bătăile puternice ale inimii, continuând să se privească în oglindă, Hamel derulă firul evenimentelor care îl apropiaseră de Amanda. Îşi aminti bucuria de a putea fi alături de ea, plăcerea pe care o simţea de când îşi petreceau serile împreună. Râsetele. Poveştile. Amintirile. Sentimentele. Nu se putea considera un prost, făcea totul doar din iubire. Din iubirea pe care o simţea pentru ea de când o văzuse. Iubirea care crescuse cu fiecare clipă în care îi cunoştea mai bine sufletul. Amanda merita de o mie de ori mai multă iubire decât îi oferise el în clipele de rătăcire în mânia aceea teribilă. Accesul de furie se repetă după două zile. Când trecu, înțelese că îşi cerea să se iubească mai mult pe el decât pe Amanda. Era ca şi cum în el se cuibărise o a doua persoană, una care căuta să îi impună ce să facă şi cum să simtă. Chiar i se părea că noul Hamel caută să îl convingă pe vechiul Hamel că iubirea pentru Amanda este o crimă dacă prin ea ştirbeşte mainfestarea iubirii de sine. Şi, mai mult, Hamel începu să simtă gelozie. Gelozie pe Amanda pentru că îl face să îşi împartă iubirea între ea şi propria persoană. „Poate ar fi mai bine să renunţi la ea, să o excluzi din viaţa ta”, îşi spunea în gând Hamel. Dar imediat pe chip i se întipărea teroarea, numai gândul la o viaţă fără Amanda îl înspăimânta mai mult decât moartea în cele mai cumplite chinuri. Într-o noapte se trezi să bea apă. Îşi văzu faţa în oglindă, în obscuritate, şi i se păru că nu era a lui. Obrajii nu îi mai erau supţi, părul din cap nu mai era rar, dimpotrivă, bucle dese, întunecate, îi încadrau chipul. Ochii îi erau mari, de un negru înfiorător şi atrăgător deopotrivă. Sprâncenele parcă îi erau desenate, erau perfecte, la fel şi nasul. Buzele pline de voluptate păreau că nu au altă menire decât să fie sărutate. Aprinse lumina tremurând şi se revăzu pe el. Vechiul el, Hamel cel care nu ar fi putut niciodată să atragă decât priviri dispreţuitoare din partea femeilor. Dar când se aşeză în pat, să adoarmă la loc, gândul cu care se lupta cu toate forţele reveni: „Cum să o iubeşti pe Amanda mai mult decât te iubeşti pe tine?! Dacă nu te opreşti, Amanda va trebui să dispară! Pe mine să mă iubeşti, pe tine, pe Hamel! Nu pe ea! Nu mai vreau să împarţi iubirea asta între noi, între tine şi ea. Vreau să mă iubeşti doar pe mine, să te iubeşti doar pe tine. Numai pe Hamel!”
– Şi chiar dacă ai alunga-o, chiar dacă aş alunga-o, o voi iubi mai mult decât iubesc orice altceva! strigă Hamel într-o noapte propriului chip din oglindă.
Adormi tremurând, ca şi cum războiul din interiorul său pornise şi nu mai era chip să se oprească în niciun fel.
În ultima zi a lunii octombrie Amanda îl sună pe Hamel când era încă la serviciu. Îi spuse veselă că se simte bine, că pneumonia a trecut şi că îl aşteaptă să sărbătorească. Îl rugă să cumpere câteva lucruri necesare bucuriei, apoi închise telefonul. Hamel fu cuprins de o veselie fără margini. Amanda era în sfârşit bine. În următoarele zile urma să se întoarcă la muncă şi totul ar fi reintrat în normal. Ar fi avut-o în faţa ochilor pentru întreaga zi, i-ar fi privit zâmbetul şi ar fi purtat conversaţii scurte întrerupte de sunetul telefoanelor. Entuziasmul i se stinse rapid: “Şi serile?!” Îi era clar că Amanda, după ce ar fi condus-o până în faţa blocului, urma să urce singură, să închidă uşa în urma ei şi să îl lase în stradă. Ca pe un câine abandonat. Ca pe un obiect folosit de care nu mai avea nevoie. Nu ar mai fi putut să o sărute pe frunte văzând-o aşezată în pat. Nu ar mai fi putut să o ţină de mână, să îi răsfire părul sau să îi mângâie fruntea. Cariera lui de asistent medical se încheia aici. Aici, în clipa în care Amanda îl anunţa cu bucurie că vremea în care avea nevoie de el se încheiase. Iar el o iubea. O iubea nebuneşte şi şi-ar fi dorit ca apropierea dintre ei să nu se mai sfârşească niciodată. „Se bucură! se auzi gândind. Ţi-am zis că nu merită iubirea, că greşeşti iubind-o mai mult decât pe mine. Pe mine Hamel, Hamel!” Îşi scutură capul ca să alunge gândul: „Du-te dracului, Hamel, Amanda e bine. Asta contează.” Îşi simţi trupul străbătut de un urlet sălbatic şi privi speriat în jur, neştiind dacă urlase de-adevăratelea sau doar îşi închipuise. Văzând că nu îl lua nimeni în seamă se linişti.
Plecă de la birou, făcu toate cumpărăturile pe care le ceruse Amanda, apoi se gândi să îi ofere un cadou de însănătoşire. Încă o poveste de dragoste. Un gând tainic îl imboldea să meargă din nou în anticariatul din care cumpărase cărţile. Acum avea ocazia perfectă. Se minună când, intrând pe strada lăturalnică pe care se aştepta să îl găsească, nu află decât o fundătură. Ziduri, nimic mai mult. Niciun intrând, nicio uşă care să permită accesul în vreo încăpere, cu atât mai puţin un anticariat. Întrebă dezorientat câţiva trecători, formându-şi convingerea că nu aceea era strada pe care o căuta. Încercă pentru ultima oară, cu un bărbat de vreo şaizeci de ani pe care îl zări ieşind din clădirea de peste drum.
– Dar anticariatul acela nu mai există de mult! Proprietarul a cerut să fie zidit acum mulţi ani, eram copil!
Nevermore 