Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”