Final

          Americanii au un obicei prost, dar nu așa prost pe cât spun unii. Anume, după anumite experiențe, să se întrebe ce au învățat din ele. Extrapolând, pot apărea și în cultura europeană oameni care să își pună întrebări (înaintea americanilor). Doar că noi nu luăm experiențe anume la disecat, ci perioade de timp.

          Și dacă ar fi să mă întrebe cineva ce am învățat din anul care a trecut, foarte probabil ar fi să spun că nu știu. Nu pentru că nu aș fi evoluat – Doamne ferește! Doar pentru că mi s-au întărit concluziile și pentru că nu mi s-a schimbat visul. Pentru că, îmi spun, ce s-a trăit aiurea trebuie uitat, pentru că tot ce contează trebuie să aibă importanță. Și oricât de puțină importanță se dă literii scrise, cred în continuare că va supraviețui. Așa cum supraviețuiește iubirea. Așa cum amintirea rezistă în fața timpului. Și dacă vreun american m-ar întreba ce am învățat din anul ăsta, aș spune ce aș fi spus mai demult: am învățat să iubesc. Am învățat să urmăresc visul, chiar dacă unora le-ar fi părut de multe ori vânare de vânt. Am învățat să nu uit ce e frumos și să mă debarasez de ce nu mai contează. Și am învățat să rămân eu, indiferent de ce s-a întâmplat. Pentru că cea mai mare trădare de care e capabil omul e trădarea față de sine însuși. Final? Nu! Doar încă un început. Uneori nu e important să naști. Ci să te naști. De câte ori poți. La Mulți Ani!

Reclame

25

          Cum îmi place să spun, o urare precum “Crăciun fericit” s-ar putea să nimerească într-un loc în care nu se potrivește. Eu prefer să urez tuturor altfel; Crăciun plin de pace!

The quest (final)

          Intrară toți într-un subsol. Coborâră o scară îngustă, ținându-se de pereți. O întrebare șoptită se iți prin aer: “Mai ieșim de aici”?! Pe când se pregăteau să termine berea, lui Pompipupu îi sună telefonul. Le făcu tuturor semn să tacă. Nevasta, plecată într-o delegație, îl suna să-l întrebe de starea fiului lor. Fusese răcit la plămâni, chiar îi înspăimântase pentru câteva nopți. Ea nu ar fi plecat, dar i-o cerea meseria. Îl lăsase pe el să aibă grijă de copil și îl suna în fiecare seară să-l întrebe ce se întâmpla pe acasă. Urma să se întoarcă a doua zi.

          – Sunt cu Mortu’ și Pământ în Groapă, spuse repede Pompipupu.

          Ochii i se bulbucară, un zâmbet larg i se întipări pe buze și încercă să își stăpânească râsul.

          – Nu, dragă, nu a murit nimeni! Sunt cu Mortu’, cu Pământ, cu Sensei, cu mai mulți. Da, dragă, în Groapă. Știi tu, acolo la subsol. Da! Știi doar că de Crăciun nu moare nimeni!

          Închise. Se scuză că trebuie să plece. A doua zi urma să aibă scandal mare și și-l dorea fără dureri foarte mari de cap.

          – Dracu’ te-a pus! zbieră Hailandăr în urma lui.

          Apoi îl uită cu desăvârșire, privind la posteriorul femeii de la bar.

         Sensei îi trase o scatoalcă – “Azi facem quest-ul!” Îi arătă harta. Rămăseseră multe cârciumi nebifate. Prea multe. Ar fi trebuit ca expediția să se termine în podul gării, după ce ar fi parcurs tot centrul. Oricât și-ar fi dorit să fie altfel, tuturor misiunea începea să le pară imposibilă. Ieșind din Groapă, văzură un grup de oameni stând de-o parte și discutând. Oamenii începură să aplaude: “Quest! Quest! Quest!” Vestea zburase în tot orașul. Se formaseră grupuri care îi urmau, care încercau să îi susțină. Unii chiar doriseră să li se alăture, dar Sensei interzise cu desăvârșire. Doritorii ar fi trebuit să se alăture de la început. Sau, dacă nu, să își facă propriul lor quest. Nu atunci! Nu în același timp! La un alt Crăciun. De ce să împarți Gloria când o poți ține doar pentru tine?! Și ce glorie!

         La următoarea cârciumă, o speluncă, Hailandăr, obosit de peregrinare, de ciocnit, de umblat, de toate, pretinse că hepatita l-a mușcat de picior. Mortu’ râse de el. Ceru o foaie de hârtie și cu litere stângace, scrise pe o hârtie pe care și-o prinse în piept: “Berea este dovada că Dumnezeu ne iubește și vrea să fim fericiți – Benjamin Franklin”. O arătă celor care priveau pe fereastră în interiorul cârciumii. Primi aplauze și ovații. Ca răspuns, la următorul birt, Sensei ceru pix și hârtie. Și tot în piept își prinse coala albă pe care scrisese: “Să nu uitați că eu am primit mai multe de la alcool decât a primit alcoolul de la mine – Winston Churchill”. Ovațiile însoțitorilor acoperiră colindele. O vreme, pe drum și prin cârciumi, se certară, care ar învinge într-o confruntare cu istoria, Franklin sau Churchill. Nu conta. Acei oameni erau morți și nu aveau legătură cu istoria orașului. Cei care făceau quest-ul aveau. Și deveneau din ce în ce mai mari, cu fiecare cârciumă prin care treceau. Nu de puține ori se întâmpla ca unii pe care îi întâlneau să-și bea grăbiţi băuturile și să-i urmeze. Nu erau participanți la quest, doar beau cu aceia care îl făceau. Și totul se desfășura în măruntaiele nopții, tot mai aproape de Crăciun. Orașul se aprinsese – de lumini și de veselie. Quest-ul era pe buzele tuturor. Intrase în case. Înroșea telefoanele. Era transmis de la fața locului. “Sunt toți aproape cu capul pe masa!” auzi Sensei de undeva, dar nu mai avu putere să zbiere că nu era adevărat. Totul era adevărat în acele clipe, până și miracolele. Era Crăciunul și mai ales atunci se întâmplă miracole.

        Uitaseră câte cârciumi parcurseseră. Pierduseră numărul berilor. Pământ dispăruse, contrar principiului impus de Sensei, “Leave no man behind”. Pompipupu, unul dintre cei mai vajnici pompieri ai orașului, pompier erou, fugise să se pregătească pentru scandalul de a doua zi. Hailandăr, contrar aproximărilor, rămăsese fără bani și nu mai putu să continue. Becu’ se oprise sub un stâlp de iluminat și le cânta câtorva babe pentru aplauze și pupături pe obraz. Psihopupu, complet împotriva regulilor quest-ului, pretinzând că nu este deloc gras doar se balonase de la bere, trecu pe vin. Numai Sensei încerca. Încerca să se lupte cu limitele, cu el însuși, cu tot ce l-ar fi oprit din atingerea scopului propus. Și numai numele lui mai răsuna pe buzele tuturor. Ceilalți pierduseră. Nu totul, dar pierduseră. Era, probabil, singura șansă în viață să facă quest-ul, să-l termine. Și dacă ar fi reușit, ar fi rămas în istorie.

         Nici Sensei nu reuși. Ajunși în centrul orașului, înfrigurați, amețiți, se prăbușiră pe canapele în cârciuma din care își începuseră aventura. Era un fel de întoarcere, chiar dacă netriumfală, la rădăcini. Dar venea cu ceva. Cu râsete, cu bucurie, cu spiritul unui Crăciun care, chiar dacă înșelase, ca altele, unele așteptări, aducea liniște. Liniștea de dinaintea mahmurelilor. A regretelor. A durerilor. Cu ochii tulburi, abia ținându-se pe picioare, se îmbrățișară. Strâns. Apoi se tolăniră, cu spaimă să mai ceară încă o bere, deși ar fi trebuit să bea și acolo. Cu o ultimă zvâcnire de orgoliu, Hailandăr încercă să gândească. Își simțea mintea încețoșată cuprinsă de zbuciumul unei noi faceri. Nimeni nu ar fi putut termina quest-ul. Era nevoie de altul. “Poate câte o bere în fiecare municipiu din județ?” Doar Sensei se opuse. Era mult prea la îndemâna profesioniștilor, și istoria nu îi iartă pe cei care reușesc prea ușor. Dar îi poate îmbrățișa pe cei care eșuează cu farmec. Mai ales în vremea când lumea își poate uita grijile și își poate încălzi sufletul cu povești.

(Diagramele unor vieți risipite, 2018)

The quest (II)

          Până la a șasea oprire lucrurile merseseră bine. Era exact așa cum programase Sensei: jumătate de oră pentru fiecare bere, în fiecare birt. Timp de discuții, de amintiri, de socializare. Unii se cunoșteau de mult, “de prea mult”, cum se învinuiau uneori. Alții se alăturaseră pe parcurs luând locul celor picați în mrejele căsniciei sau ale depărtărilor. Pentru că, indiferent de ce anume ar face, oamenii nu sunt capabili de un singur lucru: să rămână singuri.

           Când părăsiră a șaptea cârciumă, deja în oraș se dusese vestea despre încercarea pusă la cale de “bețivii orașului”. Așa începuse să li se spună – bețivii. Le ajunsese la urechi zvonul că orașul începuse să vorbească despre hotărârea lor cu dispreț. Dar se încurajau, spunându-și că singurul lucru mai trist decât să fii bârfit este să nu fii bârfit deloc. Chiar râseră. Când aflară că deja sunt pomeniți, tocmai se opriseră la cârciuma așezată chiar în buza străzii care ducea la cimitir. “Veșnică pomenire!” strigă Pământ. “Și o muzică!”

          Nu mulți știau de ce lui Pământ îi spuneau așa. Iar cei care știau, nu ar fi divulgat secretul nici sub tortură. Pe când era în școală, dintr-o clasă de treizeci de elevi, Pământ fusese singurul care învățase pe de rost, pentru lecție, o poezie cu iz de libertate: “Noi vrem pământ!” Profesorul fusese atât de impresionat încât îl notase cu zece și ar fi fost capabil ca pe toți ceilalți douăzeci și nouă să îi noteze cu doi. Se răzgândise când elevul atât de cuprins de patima împroprietăririi își ajuta mereu colegii, ca refrenul unui cântec, declamând chiar și când nu era cazul: “Noi vrem pământ! Noi vrem pământ!” Mai târziu, gurile rele spuneau despre el că este prea slăbănog să poată plugări dacă ar fi împroprietărit, dar numele îi rămăsese.

          – Veșnică pomenire! urlă Pământ din toți rărunchii, ridicând sticla deasupra capului.

          Se îndreptă înspre bar și ceru barmanului să îi pună o melodie. Refuzul îl întărâtă, dar fu potolit de ceilalți. Nu muzica era importantă, importante erau cele treizeci de minute pentru fiecare bere băută în fiecare cârciumă. Și quest-ul. Mai ales quest-ul care, cu siguranță, i-ar fi propulsat pe toți în istoria nescrisă a orașului.

          Cerul se pregătea să se întunece, în timp ce sufletele celor șapte se înveseleau din ce în ce mai tare. Un singur incident le tulbură buna dispoziție. În drum spre o altă cârciumă, Pompipupu se opri la o fereastră deschisă în dreptul pieței. În fața ferestrei era o masă rotundă, neîncăpătoare. Ceru chipului care se iți prin deschizătura îngustă cea mai ieftină bere. Până să apuce să bea din ea, Sensei se repezi înspre el:

          – Ce faci, Pompi?!

          – Quest-ul, răspunse Pompipupu mijindu-și ochii verzi.

          – Asta nu e cârciumă! zbieră Sensei aproape luându-l de guler.

          Se iscă o mică ceartă. Unii susțineau că ar trebui să bea și acolo, alții strigau sus și tare că nu se bea decât în cârciumi.

          – Dacă am bea la fiecare fereastră cu o masă pusă în față, nu am mai termina quest-ul niciodată! motivă Sensei.

          Plătiră berea, dar nu îl lăsară pe Pompipupu să o bea. Ca să îl îmbuneze, hotărâră să pună fiecare cât mărunțiș avea, considerând scăparea o pierdere aplicabilă întregului grup. Se întuneca, dar în timp ce în centrul orașului, prin difuzoarele nou cumpărate de primărie, începuseră să susure colinde, Becu’, ținându-se greu pe picioare, începu să îngâne un cântec. La început nu îl luară în seamă, o făcură abia când îl văzură că începe să cânte din toate puterile oprindu-se în fața unor bătrâne.

           – Sunt sătul de rockeri, mamă, Toți îs pătrunjel în zeamă!

           Mortu’ și Psihopupu se repeziră să-l oprească, dar până să ajungă la el Becu’ îmbrățișă o bătrână. Femeia, sărutându-l zgomotos pe amândoi obrajii, îi prinse de gulerul hainei o garoafă.

           – Nu strica, mamă, banii pentru flori la cântăreți, zise cântat Becu’, mai bine îți cumpărai o pită!

           – Nu e, mamă, am fost la bărbatu-meu, e luată din cimitir! chicoti femeia ca o fată mare și îl mai pupă încă o dată.

          Sensei se enervă și îl calmară cu greu. “Ori căutăm publicitate, ori facem quest-ul”! Și grupul, supus, porni mai departe. Pașii le erau din ce în ce mai anevoioși. Unii rămâneau mai în urmă, alții, de teamă să nu pară slăbiţi, mergeau mai hotărâți ca niciodată. Psihopupu călca pe călcâie împingându-și burta înainte și îi explica lui Pompipupu:

           – Băi, băiatule, Dumnezeu îți dă, dar nu îți toarnă în halbă!

          Deodată Pământ căzu. I se muiaseră genunchii și se întinse pe jos căutând ceva de care să se țină. Mortu’ începu să râdă cu râsul lui blând și copilăresc. Cei doi Pupu pufniră disprețuitor. Hailandăr nici nu îl luă în seamă și ceru să se meargă mai departe. Sensei se întoarse:

           – Nu, băieți! Noi suntem ca Delta Force, “leave no man behind”!

           În ochii deja tulburi i se citea hotărârea. Îl însărcină pe Mortu’ să-l ridice pe Pământ și pentru că îl văzu codindu-se, se hotărî să-l motiveze. Îi trânti o scatoalcă peste ceafă de îi zbură fesul. Clătinându-se, recuperându-și de pe jos căciula, Mortu’ râse forțat. Din pricina inerției, din cauză că nu calculase bine forța scatoalcei și locul în care trebuia să aterizeze, Sensei zbură. Zbură cu tot trupul. Se împletici doi-trei pași, apoi deschise larg brațele, ca și cum ar fi îmbrățișat nemurirea. Ca și cum ar fi terminat quest-ul. Și pluti. Pluti până când, cu zgomot greu, se izbi de pământ. Alunecă pe burtă câțiva metri, cu brațele întinse ca aripile unui avion, și se opri. Nu auzea râsetele. După câteva clipe, cu eforturi supraomenești, se ridică în picioare. Se scutură de zăpada proapătă care continua să cearnă:

            – No problem, băieți!

           Și făcu același semn cu care se obișnuiseră cu toții, un semn imperativ care nu permitea altceva decât supunere. Îl urmară, clătinându-se, chicotind, înghiontindu-se. Grupul începu să se răsfire, și atunci Sensei le ceru celor mai treji să îi sprijine pe cei mai amețiți.

          – Deja sunt mai mulți cei care au nevoie de ajutor decât cei care îl pot oferi, bălmăji Hailandăr.

          Se întunecase și nu reușiseră să ducă la îndeplinire nici măcar jumătate din quest.

          – Mama lor! strigă și Becu’, în timp ce se sprijinea de Mortu’. O să fac reclamație la OPC, să mai închidă din cârciumi!

          Doar întunericul devenea mai dens. Grupul lor părea că se subțiază, chiar dacă încercau să meargă cât mai apropiați unii de alții. Sensei mergea cu paşi hotărâţi, apăsaţi, ca și cum ar fi strivit sub ei țeste, cu privirea sfredelind pământul. Își ridică ochii, apoi capul cu mândrie, doar când auzi câteva exclamații de încurajare. În fața lui câțiva tineri agitau mâinile în aer, eliberând aburii respirației în aerul rece și câteva cuvinte aproape cântate: “Quest! Quest! Quest!” Se întoarse înspre ceilalți și zâmbi fericit. “Vedeți?!” părea că îi spune privirea.

The quest (I)

          – Ai adus-o? îl întrebară într-un glas.

          – Daaaaa, fraaaaaaaa’!

         Mortu’ le întinse o foaie de hârtie și, zgribulindu-se, se trânti pe canapeaua albastră. Aștepta și îi privea rânjind. Deasupra hârtiei se aplecaseră două capete și o studiau cu atenție. După două minute Mortu’ se ridică, își dezbrăcă geaca groasă de iarnă și se duse la bar. Își comandă un ceai. Se întoarse cu el, aburind, refuzând să păstreze deasupra cănii o farfuriuță albă, puțin ciobită. Stoarse tacticos în cană un pliculeț de miere și amestecă, fără să își șteargă de pe buze rânjetul.

         Era un tânăr de vreo treizeci de ani, cu părul lung și negru. Pe obrajii supți nu avea nici urmă de barbă. Își lăsase doar mustața să crească, și un cioc care îl făcea să pară o gravură a unuia dintre mușchetarii lui Dumas. Continuă să rânjească amestecând în ceai până când își primi laudele:

          – Ai făcut treabă bună! Exact cum aproximaserăm, sunt fix douăzeci și cinci!

          Sensei avea o voce puternică, groasă, o chelie impunătoare și o burtă proeminentă. Ochii albaștri îi sclipeau hotărâți de sub ochelarii heliomați, ale căror lentile se întunecaseră. Se ridică și îl bătu pe umăr peste masă. Aruncă apoi o privire scurtă spre ceasul atârnat pe perete. Douăsprezece fix, miezul zilei.

          – Ce zici?! se întoarse apoi spre celălalt.

          – Sincer? Cred că sunt cam multe. Nu știu dacă o să putem.

          Sensei râse.

          – Așa ai fost tu mereu, slab de înger. Trebuie! strigă apoi cu un zâmbet larg care ascundea orice numai acceptarea eșecului nu.

          Totul începuse cu mai bine de o lună în urmă, într-o seară în care se strânseseră să își piardă vremea. În orașele mici, de multe ori, cele mai la îndemână modalități de a scăpa de tine însuți sunt cârciumile și băutura. Se strânseseră câțiva în jurul aceleiași mese – pe noapte însă, o noapte adâncă, întunecată, luminată doar de lumina albastru-neon a cârciumii și de aceea a stelelor. Ideea le plecase de la o discuție aparent banală, despre cinematografie. Se amintise un film, niciunul dintre ei nu știa dacă este de duzină, de două duzine sau de mai multe. Importantă era ideea. O preluară și o adaptară, urmând ca în perioada Crăciunului să o pună în aplicare. Să se strângă toți cei care se hotărau să își încerce puterile, să facă quest-ul. Quest-ul!

         Quest-ul le-ar fi părut multora de-a dreptul imposibil, dar avantajul minților mature este că pot da naștere unor idei copilărești. Iar ideile copilărești, aproape întotdeauna, pot sfida și șansele de izbândă, și maturitatea. Și, dacă ar fi loc de mai puțină maturitate, însuși autorul acestor rânduri, dacă nu era ocupat cu scrierea lor, cu redactarea cronicii, și-ar fi suflecat mânecile și s-ar fi înscris pentru acea misiune imposibilă. Quest-ul, deci, presupunea ca toți cei care participau să bea câte o bere, cea mai ieftină, în fiecare cârciumă din oraș. Orașul era mic și liniștit, genul de oraș în care dacă ai răci ar ști toată lumea înainte să îți dai tu seama. Și totuși, cu toate cotloanele lui restrânse, cu tot centrul său minuscul, cu toată populația lui de tineri și bătrâni care ar fi scufundat Titanicul doar din pricină că ar fi fost cu trei sau patru mai mulți decât numărul maxim de pasageri admiși, orașul adăpostea nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și cinci de cârciumi.

         Cum spuneam, ideea prinsese contur într-o seară de noiembrie în care plictiseala înecase tot orașul. Undeva într-un bar, la o masă, pe când trăgea fiecare de câte o bere, Mortu’ aminti de un film pe care îl văzuse nu cu mult timp în urmă la cinematograf. Cu ochelari 3D, cu crănțănit de popcorn în urechi și, bineînțeles, cu zgomotul înfiorător al paielor care nu mai găsesc pe fundul paharelor decât câteva rămășite de apă colorată. Spusese ceva despre extratereștri care urmăreau bețivii orașului, despre capete tăiate, despre câte și mai câte! Când amintise de capete tăiate lui Hailandăr îi sclipiră ochii. Era un bărbat de statură mijlocie, cu fața acoperită de o barbă din care nu îi mai răsăreau decât ochii. O lăsa să îi crească pentru a-i acoperi o cicatrice veche, una care pornea de la ochi, ca o lacrimă și, spuneau unii, se termina în dreptul inimii. Pentru că pe obraji avea barbă rară cumpărase o loțiune căreia o televiziune la care nu se uita nimeni îi făcea reclamă la fiecare cincisprezece minute. O loțiune de regenerare a părului care nu îl ajutase absolut deloc. Nemulțumit de ea, i-o făcuse cadou lui Sensei dar, spre surprinderea tuturor, nici chelia lui Sensei nu se acoperise. Doar îi crescuse barba. Mai aspră și mai deasă ca oricând.

         Sensei și Hailandăr își ridicară privirile de pe hârtia pe care o adusese Mortu’. El, Mortu’, fusese însărcinat să noteze toate cârciumile din oraș și să creeze o hartă după care grupul temerarilor s-ar fi putut ghida. “Mapează!” îi ceruse Sensei, și Mortu’, entuziasmat de idee mai ales pentru că îl pasionase din copilărie cartografia, ceru doar câteva zile pentru a duce la îndeplinire sarcina.

         În timpul care se scursese de la nașterea ideii, cei trei căutară să atragă și alți participanți. Inițial mulți se temuseră de o taxă de participare; apoi, când auziră că e vorba de o aventură în zilele Crăciunului, se retrăseseră fără drept de apel. Unul avea copil nou născut acasă și, dacă ar fi terminat quest-ul, și-ar fi transformat copilul în alcoolic doar intrând pe ușă. Sensei aminti un citat, că este mai bine să fii bețiv recunoscut decât alcoolic anonim, dar nu făcu decât să îi întărească proaspătului tată decizia. Un altul recunoscu că, oricât de mult i-ar plăcea să bea, nu ar face față unei asemenea tentative de suicid. Încă unul se scuză roșind, amintind că trebuie să își ajute nevasta la prepararea prăjiturilor de Crăciun. Și, oricât ar fi căutat, pe lista celor dispuși să se înscrie în ducerea la bun sfârșit a quest-ului, nu rămăseseră decât câteva nume. Șapte.

         Pe când Mortu’ își băuse abia jumătate de ceai, din capete diferite ale străzii, dar în același timp, apărură cei doi Pupu. Unii, nostalgici după vremuri de mult trecute, le spuneau Lolek și Bolek. Alții, mai tineri, deciseseră altfel, în funcție de natura profesiei fiecăruia dintre ei – Psihopupu și Pompipupu – psihologul și pompierul orașului. Probabil, cu mai mult noroc pentru cei doi, li s-ar fi spus numai Psiho și Pompi. Pupu se adăugase, cu siguranță, din pricina vreunui bețiv căruia, încurcându-i-se limba în gură, îi fusese greu să spună cuvinte vulgare fără să se bâlbâie. Se alăturară amândoi grupului celor trei și atmosfera deveni mai veselă. Lipseau doi, dar nici ei nu întârziară prea mult. Becu’ lumină aproape orbitor când intră pe ușa cârciumii și își scoase din cap fesul. Avea o chelie netedă ca în palmă, proaspăt rasă. Ochii căprui exprimau veselie și buzele, chiar și când era serios, parcă i se curbau în zâmbet. Pământ apăru după puțină vreme, ca din pământ, traversând în fugă strada, sărind peste bețele unor tufișuri lipsite de frunze. Se scuză pentru întârziere, motivând că băuse cu o seară înainte – fusese ziua verișoară-sii, nu putea să lipsească!

         – Cu măsură, măcar?! întrebă reticent Sensei, ca un conducător de expediție.

         – Cu măsura mare, răspunse Pământ hohotind.

         De după bar se auzi un “Doamne miluiește!” scuipat în silă, dar nimeni nu îl luă în seamă.

         Era miezul zilei și cârciuma era goală. Doar cei șapte stăteau îngrămădiți în jurul mesei, privind puțin ciudat la Mortu’ care își sorbea tacticos restul de ceai din cană.

         – Mergem? întrebă Sensei ridicându-se fără să mai aștepte răspuns.

        Mototolise harta în pumn și o înfipse în buzunar. Se întâlniseră în cârciuma în care obișnuiau să o facă dar, după o scurtă consultare a hărții, cu toții se puseseră de acord că nu de acolo trebuie să își înceapă aventura.

         Când ieșiră afară, o pală de vânt îi înfioră. Părea ca un semn rău care ar fi încercat să li se strecoare în oase.

         – E frig, fraaaaa’! strigă Mortu’, strângându-și capul între umeri.

         Sensei dădu din mână și niciunul dintre ceilalți șase temerari nu ar fi putut spune dacă fusese un gest de dispreț sau unul de lider care cere să fie urmat. Merseră pe sub cerul plumburiu din care începuse să ningă, vreme de zece minute. Se opriră într-o cârciumă sordidă, obosită de vreme și de prea mulți băutori cu nervii slabi. Pe pereți nu avea tablouri, doar găuri și zgârieturi. Arăta ca după un război pe care nu îl câștigase nimeni, dar ea cu siguranță îl pierduse. O fată fâșneață, de vreo douăzeci de ani, se repezi înspre ei cu zâmbetul pe buze, întrebându-i ce vor să bea.

         – Care este cea mai ieftină bere?! răzbătu întrebarea din mijlocul grupului.

         – Ce, Pompipupu, nu îți permiți una mai scumpă? înțepă Psihopupu scuturându-și părul alb de zăpadă.

         – Ce știi tu despre cotețe! răspunse hotărât Pompipupu.

         Hailandăr râse:

         – Dacă ar pleca cineva din orașul ăsta, și-ar da seama că timpul trece doar după Sensei și Psihopupu. Unu’ e tot mai chel, celălalt tot mai alb. În rest, vorbiți mereu numai de cotețe!

        Se opri cu respect când Sensei îi explică fetei, cu răbdare, care era scopul prezenței lor acolo. Nu numai să bea cea mai ieftină bere, dar să bea câte una în fiecare cârciumă din oraș. I se păru că aude același “Doamne miluiește” de dinainte, dar de data asta nu era scuipat, în el exista o urmă de ironie. Nu luă în seamă, doar începu să bată, nerăbdător, darabana pe masă. Și, ca și cum s-ar fi supus nerăbdării tuturor, berile veniră.

Cât să ne iubim aproapele?

          În anul 1893, Revista Germană de Geografie şi Statistică (Deutsche Rundschau für Geographie und Statistik) publica o hartă a lumii atrăgând atenţia asupra locurilor în care, încă, se practica antropofagia. Grație influenţei „lumii civilizate”, canibalismul mai era practicat doar de unele triburi din Africa, din Australia şi din câteva insule din Oceanul Indian şi Pacific.

         Antropofagia reprezenta un pericol real pentru orice explorator. Pentru orice nefericit aruncat de capriciile sorţii pe tărâmuri în care carnea de om reprezenta o sursă de hrană. Şi nu numai. Atât istoria cât şi artele reţin tragica întâmplare a fregatei franceze Meduza. Ambarcaţiunea, având la bord 400 de persoane – echipajul şi colonişti pe care îi transporta cu destinaţia Senegal, a eşuat pe coasta Africii de vest. Întrucât locurile din bărcile de salvare erau insuficiente, din resturile navei a fost construită o plută pentru 150 de persoane, femei şi bărbaţi. După ce a plutit în derivă vreme de 12 zile, pluta a fost găsită întâmplător de un alt vas, fiind salvate 15 vieţi. Doar 15 bărbaţi. În cartea Naufragiul Meduzei, Alexander McKee oferă amănunte despre modul în care numărul supravieţuitorilor naufragiului se diminua zilnic. Din pricina conflictelor, din pricina lipsei apei şi a hranei. Şi, în mod înfiorător, aminteşte că, împinşi de înfometare, supravieţuitorii s-au hrănit cu carne din cadavrele de pe plută.

         O scenă asemănătoare este întâlnită în singurul roman complet al lui Edgar Allan Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, publicat în 1838. Supravieţuind unei revolte şi unei furtuni, la bordul balenierei Grampus patru bărbaţi se confruntă cu lipsa proviziilor. Pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi trei, personajul Richard Parker propune ca în urma unei trageri la sorţi unul dintre ei să fie ucis şi folosit ca hrană pentru ceilalţi. Soluţia şocantă nu se dovedeşte doar un artificiu demn de marele Poe, ci şi un soi de ironie a destinului – însuşi autorul propunerii este cel sacrificat.

         Antropofagia comportă de fiecare dată discuţii de natură etică. Deşi în codurile penale ale ţărilor dezvoltate nu este incriminată, orice act de canibalism are puterea de a şoca opinia publică. Conform psihologiei, canibalismul are la bază trei motivaţii: religioase, de supravieţuire în situaţii limită, respectiv criminale. În ultima categorie ar trebui incluse acţiunile generate fie de afecţiuni psihice, fie de dorinţe de răzbunare feroce. Un asemenea caz este relatat în literatura pentru copii, în povestea fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Invidioasă pe frumuseţea tinerei Albă ca Zăpada, împărăteasa cere unui vânător să o ucidă şi să-i aducă drept dovadă a faptei ficatul şi plămânii victimei. Nesocotindu-i porunca, vânătorul eliberează fata şi îi aduce organele unui mistreţ pe care împărăteasa le mănâncă. Includerea canibalismului în literatura pentru copii poate fi interpretată şi ca un avertisment asupra cruzimii vieţii şi a oamenilor. O respectare a principiului recomandat părinţilor, de a nu pregăti drumul pentru copil ci copilul pentru drum. Sperăm că nu pentru un drum ca acela descris de Cormac McCarthy în volumul The Road, publicat în 2006. Distins cu premiul Pulitzer în 2007 şi ecranizat, romanul invocă o lume postapocaliptică în care  lipsa hranei împinge oamenii la acte constante de canibalism. Excepţie fac o mică parte dintre supravieţuitorii dezastrului, care îşi păstrează principiile şi umanitatea. „Băieţii buni”.

         În ciuda zicalei latine „homo homini lupus”, nu este surprinzător să constatăm că literatura se aliniază în mod consecvent practicii sociale care dezavuează canibalismul. Surpriza vine, însă, în anul 2015, din secţiunea de literatură culinară. Adio dilemă hamletiană „to be or not to be”! Noua problematică se anunţă chiar din titlul ghidului culinar propus de un absolvent al Academiei de Arte din Oslo, Antonio Cascos Chamizo: To eat or to be eaten – A guide to Cannibalism (A mânca sau a fi mâncat – Ghid de canibalism). Ghidul culinar oferă doritorilor nu numai reţete de mâncăruri gătite cu carne umană, dar şi diagrame ajutătoare pentru o tranşare mai uşoară a corpului. Impactul social al unui asemenea volum nu este greu de ghicit, chiar dacă Chamizo şi-a motivat demersul ca prezentare a unei situaţii de tipul „ce ar fi dacă”. Un exerciţiu de imaginaţie care, dacă ar trece dincolo de tabuuri şi de etica socială, ar reprezenta, susţine autorul, o soluţie ipotetică pentru suprapopularea planetei şi pentru lipsa resurselor.

         Raportat la noul ghid culinar al lui Antonio Cascos Chamizo, îndemnul lui Vladimir Sabodan, fost Mitropolit al Kievului şi al Întregii Ucraine (1935-2014), poate fi privit într-o nouă lumină: „E important în post să nu ne mâncăm unul pe altul”.