– Ai adus-o? îl întrebară într-un glas.
– Daaaaa, fraaaaaaaa’!
Mortu’ le întinse o foaie de hârtie și, zgribulindu-se, se trânti pe canapeaua albastră. Aștepta și îi privea rânjind. Deasupra hârtiei se aplecaseră două capete și o studiau cu atenție. După două minute Mortu’ se ridică, își dezbrăcă geaca groasă de iarnă și se duse la bar. Își comandă un ceai. Se întoarse cu el, aburind, refuzând să păstreze deasupra cănii o farfuriuță albă, puțin ciobită. Stoarse tacticos în cană un pliculeț de miere și amestecă, fără să își șteargă de pe buze rânjetul.
Era un tânăr de vreo treizeci de ani, cu părul lung și negru. Pe obrajii supți nu avea nici urmă de barbă. Își lăsase doar mustața să crească, și un cioc care îl făcea să pară o gravură a unuia dintre mușchetarii lui Dumas. Continuă să rânjească amestecând în ceai până când își primi laudele:
– Ai făcut treabă bună! Exact cum aproximaserăm, sunt fix douăzeci și cinci!
Sensei avea o voce puternică, groasă, o chelie impunătoare și o burtă proeminentă. Ochii albaștri îi sclipeau hotărâți de sub ochelarii heliomați, ale căror lentile se întunecaseră. Se ridică și îl bătu pe umăr peste masă. Aruncă apoi o privire scurtă spre ceasul atârnat pe perete. Douăsprezece fix, miezul zilei.
– Ce zici?! se întoarse apoi spre celălalt.
– Sincer? Cred că sunt cam multe. Nu știu dacă o să putem.
Sensei râse.
– Așa ai fost tu mereu, slab de înger. Trebuie! strigă apoi cu un zâmbet larg care ascundea orice numai acceptarea eșecului nu.
Totul începuse cu mai bine de o lună în urmă, într-o seară în care se strânseseră să își piardă vremea. În orașele mici, de multe ori, cele mai la îndemână modalități de a scăpa de tine însuți sunt cârciumile și băutura. Se strânseseră câțiva în jurul aceleiași mese – pe noapte însă, o noapte adâncă, întunecată, luminată doar de lumina albastru-neon a cârciumii și de aceea a stelelor. Ideea le plecase de la o discuție aparent banală, despre cinematografie. Se amintise un film, niciunul dintre ei nu știa dacă este de duzină, de două duzine sau de mai multe. Importantă era ideea. O preluară și o adaptară, urmând ca în perioada Crăciunului să o pună în aplicare. Să se strângă toți cei care se hotărau să își încerce puterile, să facă quest-ul. Quest-ul!
Quest-ul le-ar fi părut multora de-a dreptul imposibil, dar avantajul minților mature este că pot da naștere unor idei copilărești. Iar ideile copilărești, aproape întotdeauna, pot sfida și șansele de izbândă, și maturitatea. Și, dacă ar fi loc de mai puțină maturitate, însuși autorul acestor rânduri, dacă nu era ocupat cu scrierea lor, cu redactarea cronicii, și-ar fi suflecat mânecile și s-ar fi înscris pentru acea misiune imposibilă. Quest-ul, deci, presupunea ca toți cei care participau să bea câte o bere, cea mai ieftină, în fiecare cârciumă din oraș. Orașul era mic și liniștit, genul de oraș în care dacă ai răci ar ști toată lumea înainte să îți dai tu seama. Și totuși, cu toate cotloanele lui restrânse, cu tot centrul său minuscul, cu toată populația lui de tineri și bătrâni care ar fi scufundat Titanicul doar din pricină că ar fi fost cu trei sau patru mai mulți decât numărul maxim de pasageri admiși, orașul adăpostea nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și cinci de cârciumi.
Cum spuneam, ideea prinsese contur într-o seară de noiembrie în care plictiseala înecase tot orașul. Undeva într-un bar, la o masă, pe când trăgea fiecare de câte o bere, Mortu’ aminti de un film pe care îl văzuse nu cu mult timp în urmă la cinematograf. Cu ochelari 3D, cu crănțănit de popcorn în urechi și, bineînțeles, cu zgomotul înfiorător al paielor care nu mai găsesc pe fundul paharelor decât câteva rămășite de apă colorată. Spusese ceva despre extratereștri care urmăreau bețivii orașului, despre capete tăiate, despre câte și mai câte! Când amintise de capete tăiate lui Hailandăr îi sclipiră ochii. Era un bărbat de statură mijlocie, cu fața acoperită de o barbă din care nu îi mai răsăreau decât ochii. O lăsa să îi crească pentru a-i acoperi o cicatrice veche, una care pornea de la ochi, ca o lacrimă și, spuneau unii, se termina în dreptul inimii. Pentru că pe obraji avea barbă rară cumpărase o loțiune căreia o televiziune la care nu se uita nimeni îi făcea reclamă la fiecare cincisprezece minute. O loțiune de regenerare a părului care nu îl ajutase absolut deloc. Nemulțumit de ea, i-o făcuse cadou lui Sensei dar, spre surprinderea tuturor, nici chelia lui Sensei nu se acoperise. Doar îi crescuse barba. Mai aspră și mai deasă ca oricând.
Sensei și Hailandăr își ridicară privirile de pe hârtia pe care o adusese Mortu’. El, Mortu’, fusese însărcinat să noteze toate cârciumile din oraș și să creeze o hartă după care grupul temerarilor s-ar fi putut ghida. “Mapează!” îi ceruse Sensei, și Mortu’, entuziasmat de idee mai ales pentru că îl pasionase din copilărie cartografia, ceru doar câteva zile pentru a duce la îndeplinire sarcina.
În timpul care se scursese de la nașterea ideii, cei trei căutară să atragă și alți participanți. Inițial mulți se temuseră de o taxă de participare; apoi, când auziră că e vorba de o aventură în zilele Crăciunului, se retrăseseră fără drept de apel. Unul avea copil nou născut acasă și, dacă ar fi terminat quest-ul, și-ar fi transformat copilul în alcoolic doar intrând pe ușă. Sensei aminti un citat, că este mai bine să fii bețiv recunoscut decât alcoolic anonim, dar nu făcu decât să îi întărească proaspătului tată decizia. Un altul recunoscu că, oricât de mult i-ar plăcea să bea, nu ar face față unei asemenea tentative de suicid. Încă unul se scuză roșind, amintind că trebuie să își ajute nevasta la prepararea prăjiturilor de Crăciun. Și, oricât ar fi căutat, pe lista celor dispuși să se înscrie în ducerea la bun sfârșit a quest-ului, nu rămăseseră decât câteva nume. Șapte.
Pe când Mortu’ își băuse abia jumătate de ceai, din capete diferite ale străzii, dar în același timp, apărură cei doi Pupu. Unii, nostalgici după vremuri de mult trecute, le spuneau Lolek și Bolek. Alții, mai tineri, deciseseră altfel, în funcție de natura profesiei fiecăruia dintre ei – Psihopupu și Pompipupu – psihologul și pompierul orașului. Probabil, cu mai mult noroc pentru cei doi, li s-ar fi spus numai Psiho și Pompi. Pupu se adăugase, cu siguranță, din pricina vreunui bețiv căruia, încurcându-i-se limba în gură, îi fusese greu să spună cuvinte vulgare fără să se bâlbâie. Se alăturară amândoi grupului celor trei și atmosfera deveni mai veselă. Lipseau doi, dar nici ei nu întârziară prea mult. Becu’ lumină aproape orbitor când intră pe ușa cârciumii și își scoase din cap fesul. Avea o chelie netedă ca în palmă, proaspăt rasă. Ochii căprui exprimau veselie și buzele, chiar și când era serios, parcă i se curbau în zâmbet. Pământ apăru după puțină vreme, ca din pământ, traversând în fugă strada, sărind peste bețele unor tufișuri lipsite de frunze. Se scuză pentru întârziere, motivând că băuse cu o seară înainte – fusese ziua verișoară-sii, nu putea să lipsească!
– Cu măsură, măcar?! întrebă reticent Sensei, ca un conducător de expediție.
– Cu măsura mare, răspunse Pământ hohotind.
De după bar se auzi un “Doamne miluiește!” scuipat în silă, dar nimeni nu îl luă în seamă.
Era miezul zilei și cârciuma era goală. Doar cei șapte stăteau îngrămădiți în jurul mesei, privind puțin ciudat la Mortu’ care își sorbea tacticos restul de ceai din cană.
– Mergem? întrebă Sensei ridicându-se fără să mai aștepte răspuns.
Mototolise harta în pumn și o înfipse în buzunar. Se întâlniseră în cârciuma în care obișnuiau să o facă dar, după o scurtă consultare a hărții, cu toții se puseseră de acord că nu de acolo trebuie să își înceapă aventura.
Când ieșiră afară, o pală de vânt îi înfioră. Părea ca un semn rău care ar fi încercat să li se strecoare în oase.
– E frig, fraaaaa’! strigă Mortu’, strângându-și capul între umeri.
Sensei dădu din mână și niciunul dintre ceilalți șase temerari nu ar fi putut spune dacă fusese un gest de dispreț sau unul de lider care cere să fie urmat. Merseră pe sub cerul plumburiu din care începuse să ningă, vreme de zece minute. Se opriră într-o cârciumă sordidă, obosită de vreme și de prea mulți băutori cu nervii slabi. Pe pereți nu avea tablouri, doar găuri și zgârieturi. Arăta ca după un război pe care nu îl câștigase nimeni, dar ea cu siguranță îl pierduse. O fată fâșneață, de vreo douăzeci de ani, se repezi înspre ei cu zâmbetul pe buze, întrebându-i ce vor să bea.
– Care este cea mai ieftină bere?! răzbătu întrebarea din mijlocul grupului.
– Ce, Pompipupu, nu îți permiți una mai scumpă? înțepă Psihopupu scuturându-și părul alb de zăpadă.
– Ce știi tu despre cotețe! răspunse hotărât Pompipupu.
Hailandăr râse:
– Dacă ar pleca cineva din orașul ăsta, și-ar da seama că timpul trece doar după Sensei și Psihopupu. Unu’ e tot mai chel, celălalt tot mai alb. În rest, vorbiți mereu numai de cotețe!
Se opri cu respect când Sensei îi explică fetei, cu răbdare, care era scopul prezenței lor acolo. Nu numai să bea cea mai ieftină bere, dar să bea câte una în fiecare cârciumă din oraș. I se păru că aude același “Doamne miluiește” de dinainte, dar de data asta nu era scuipat, în el exista o urmă de ironie. Nu luă în seamă, doar începu să bată, nerăbdător, darabana pe masă. Și, ca și cum s-ar fi supus nerăbdării tuturor, berile veniră.
Nevermore 