Cât să ne iubim aproapele?

          În anul 1893, Revista Germană de Geografie şi Statistică (Deutsche Rundschau für Geographie und Statistik) publica o hartă a lumii atrăgând atenţia asupra locurilor în care, încă, se practica antropofagia. Grație influenţei „lumii civilizate”, canibalismul mai era practicat doar de unele triburi din Africa, din Australia şi din câteva insule din Oceanul Indian şi Pacific.

         Antropofagia reprezenta un pericol real pentru orice explorator. Pentru orice nefericit aruncat de capriciile sorţii pe tărâmuri în care carnea de om reprezenta o sursă de hrană. Şi nu numai. Atât istoria cât şi artele reţin tragica întâmplare a fregatei franceze Meduza. Ambarcaţiunea, având la bord 400 de persoane – echipajul şi colonişti pe care îi transporta cu destinaţia Senegal, a eşuat pe coasta Africii de vest. Întrucât locurile din bărcile de salvare erau insuficiente, din resturile navei a fost construită o plută pentru 150 de persoane, femei şi bărbaţi. După ce a plutit în derivă vreme de 12 zile, pluta a fost găsită întâmplător de un alt vas, fiind salvate 15 vieţi. Doar 15 bărbaţi. În cartea Naufragiul Meduzei, Alexander McKee oferă amănunte despre modul în care numărul supravieţuitorilor naufragiului se diminua zilnic. Din pricina conflictelor, din pricina lipsei apei şi a hranei. Şi, în mod înfiorător, aminteşte că, împinşi de înfometare, supravieţuitorii s-au hrănit cu carne din cadavrele de pe plută.

         O scenă asemănătoare este întâlnită în singurul roman complet al lui Edgar Allan Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, publicat în 1838. Supravieţuind unei revolte şi unei furtuni, la bordul balenierei Grampus patru bărbaţi se confruntă cu lipsa proviziilor. Pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi trei, personajul Richard Parker propune ca în urma unei trageri la sorţi unul dintre ei să fie ucis şi folosit ca hrană pentru ceilalţi. Soluţia şocantă nu se dovedeşte doar un artificiu demn de marele Poe, ci şi un soi de ironie a destinului – însuşi autorul propunerii este cel sacrificat.

         Antropofagia comportă de fiecare dată discuţii de natură etică. Deşi în codurile penale ale ţărilor dezvoltate nu este incriminată, orice act de canibalism are puterea de a şoca opinia publică. Conform psihologiei, canibalismul are la bază trei motivaţii: religioase, de supravieţuire în situaţii limită, respectiv criminale. În ultima categorie ar trebui incluse acţiunile generate fie de afecţiuni psihice, fie de dorinţe de răzbunare feroce. Un asemenea caz este relatat în literatura pentru copii, în povestea fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Invidioasă pe frumuseţea tinerei Albă ca Zăpada, împărăteasa cere unui vânător să o ucidă şi să-i aducă drept dovadă a faptei ficatul şi plămânii victimei. Nesocotindu-i porunca, vânătorul eliberează fata şi îi aduce organele unui mistreţ pe care împărăteasa le mănâncă. Includerea canibalismului în literatura pentru copii poate fi interpretată şi ca un avertisment asupra cruzimii vieţii şi a oamenilor. O respectare a principiului recomandat părinţilor, de a nu pregăti drumul pentru copil ci copilul pentru drum. Sperăm că nu pentru un drum ca acela descris de Cormac McCarthy în volumul The Road, publicat în 2006. Distins cu premiul Pulitzer în 2007 şi ecranizat, romanul invocă o lume postapocaliptică în care  lipsa hranei împinge oamenii la acte constante de canibalism. Excepţie fac o mică parte dintre supravieţuitorii dezastrului, care îşi păstrează principiile şi umanitatea. „Băieţii buni”.

         În ciuda zicalei latine „homo homini lupus”, nu este surprinzător să constatăm că literatura se aliniază în mod consecvent practicii sociale care dezavuează canibalismul. Surpriza vine, însă, în anul 2015, din secţiunea de literatură culinară. Adio dilemă hamletiană „to be or not to be”! Noua problematică se anunţă chiar din titlul ghidului culinar propus de un absolvent al Academiei de Arte din Oslo, Antonio Cascos Chamizo: To eat or to be eaten – A guide to Cannibalism (A mânca sau a fi mâncat – Ghid de canibalism). Ghidul culinar oferă doritorilor nu numai reţete de mâncăruri gătite cu carne umană, dar şi diagrame ajutătoare pentru o tranşare mai uşoară a corpului. Impactul social al unui asemenea volum nu este greu de ghicit, chiar dacă Chamizo şi-a motivat demersul ca prezentare a unei situaţii de tipul „ce ar fi dacă”. Un exerciţiu de imaginaţie care, dacă ar trece dincolo de tabuuri şi de etica socială, ar reprezenta, susţine autorul, o soluţie ipotetică pentru suprapopularea planetei şi pentru lipsa resurselor.

         Raportat la noul ghid culinar al lui Antonio Cascos Chamizo, îndemnul lui Vladimir Sabodan, fost Mitropolit al Kievului şi al Întregii Ucraine (1935-2014), poate fi privit într-o nouă lumină: „E important în post să nu ne mâncăm unul pe altul”.

Reclame