Intrară toți într-un subsol. Coborâră o scară îngustă, ținându-se de pereți. O întrebare șoptită se iți prin aer: “Mai ieșim de aici”?! Pe când se pregăteau să termine berea, lui Pompipupu îi sună telefonul. Le făcu tuturor semn să tacă. Nevasta, plecată într-o delegație, îl suna să-l întrebe de starea fiului lor. Fusese răcit la plămâni, chiar îi înspăimântase pentru câteva nopți. Ea nu ar fi plecat, dar i-o cerea meseria. Îl lăsase pe el să aibă grijă de copil și îl suna în fiecare seară să-l întrebe ce se întâmpla pe acasă. Urma să se întoarcă a doua zi.
– Sunt cu Mortu’ și Pământ în Groapă, spuse repede Pompipupu.
Ochii i se bulbucară, un zâmbet larg i se întipări pe buze și încercă să își stăpânească râsul.
– Nu, dragă, nu a murit nimeni! Sunt cu Mortu’, cu Pământ, cu Sensei, cu mai mulți. Da, dragă, în Groapă. Știi tu, acolo la subsol. Da! Știi doar că de Crăciun nu moare nimeni!
Închise. Se scuză că trebuie să plece. A doua zi urma să aibă scandal mare și și-l dorea fără dureri foarte mari de cap.
– Dracu’ te-a pus! zbieră Hailandăr în urma lui.
Apoi îl uită cu desăvârșire, privind la posteriorul femeii de la bar.
Sensei îi trase o scatoalcă – “Azi facem quest-ul!” Îi arătă harta. Rămăseseră multe cârciumi nebifate. Prea multe. Ar fi trebuit ca expediția să se termine în podul gării, după ce ar fi parcurs tot centrul. Oricât și-ar fi dorit să fie altfel, tuturor misiunea începea să le pară imposibilă. Ieșind din Groapă, văzură un grup de oameni stând de-o parte și discutând. Oamenii începură să aplaude: “Quest! Quest! Quest!” Vestea zburase în tot orașul. Se formaseră grupuri care îi urmau, care încercau să îi susțină. Unii chiar doriseră să li se alăture, dar Sensei interzise cu desăvârșire. Doritorii ar fi trebuit să se alăture de la început. Sau, dacă nu, să își facă propriul lor quest. Nu atunci! Nu în același timp! La un alt Crăciun. De ce să împarți Gloria când o poți ține doar pentru tine?! Și ce glorie!
La următoarea cârciumă, o speluncă, Hailandăr, obosit de peregrinare, de ciocnit, de umblat, de toate, pretinse că hepatita l-a mușcat de picior. Mortu’ râse de el. Ceru o foaie de hârtie și cu litere stângace, scrise pe o hârtie pe care și-o prinse în piept: “Berea este dovada că Dumnezeu ne iubește și vrea să fim fericiți – Benjamin Franklin”. O arătă celor care priveau pe fereastră în interiorul cârciumii. Primi aplauze și ovații. Ca răspuns, la următorul birt, Sensei ceru pix și hârtie. Și tot în piept își prinse coala albă pe care scrisese: “Să nu uitați că eu am primit mai multe de la alcool decât a primit alcoolul de la mine – Winston Churchill”. Ovațiile însoțitorilor acoperiră colindele. O vreme, pe drum și prin cârciumi, se certară, care ar învinge într-o confruntare cu istoria, Franklin sau Churchill. Nu conta. Acei oameni erau morți și nu aveau legătură cu istoria orașului. Cei care făceau quest-ul aveau. Și deveneau din ce în ce mai mari, cu fiecare cârciumă prin care treceau. Nu de puține ori se întâmpla ca unii pe care îi întâlneau să-și bea grăbiţi băuturile și să-i urmeze. Nu erau participanți la quest, doar beau cu aceia care îl făceau. Și totul se desfășura în măruntaiele nopții, tot mai aproape de Crăciun. Orașul se aprinsese – de lumini și de veselie. Quest-ul era pe buzele tuturor. Intrase în case. Înroșea telefoanele. Era transmis de la fața locului. “Sunt toți aproape cu capul pe masa!” auzi Sensei de undeva, dar nu mai avu putere să zbiere că nu era adevărat. Totul era adevărat în acele clipe, până și miracolele. Era Crăciunul și mai ales atunci se întâmplă miracole.
Uitaseră câte cârciumi parcurseseră. Pierduseră numărul berilor. Pământ dispăruse, contrar principiului impus de Sensei, “Leave no man behind”. Pompipupu, unul dintre cei mai vajnici pompieri ai orașului, pompier erou, fugise să se pregătească pentru scandalul de a doua zi. Hailandăr, contrar aproximărilor, rămăsese fără bani și nu mai putu să continue. Becu’ se oprise sub un stâlp de iluminat și le cânta câtorva babe pentru aplauze și pupături pe obraz. Psihopupu, complet împotriva regulilor quest-ului, pretinzând că nu este deloc gras doar se balonase de la bere, trecu pe vin. Numai Sensei încerca. Încerca să se lupte cu limitele, cu el însuși, cu tot ce l-ar fi oprit din atingerea scopului propus. Și numai numele lui mai răsuna pe buzele tuturor. Ceilalți pierduseră. Nu totul, dar pierduseră. Era, probabil, singura șansă în viață să facă quest-ul, să-l termine. Și dacă ar fi reușit, ar fi rămas în istorie.
Nici Sensei nu reuși. Ajunși în centrul orașului, înfrigurați, amețiți, se prăbușiră pe canapele în cârciuma din care își începuseră aventura. Era un fel de întoarcere, chiar dacă netriumfală, la rădăcini. Dar venea cu ceva. Cu râsete, cu bucurie, cu spiritul unui Crăciun care, chiar dacă înșelase, ca altele, unele așteptări, aducea liniște. Liniștea de dinaintea mahmurelilor. A regretelor. A durerilor. Cu ochii tulburi, abia ținându-se pe picioare, se îmbrățișară. Strâns. Apoi se tolăniră, cu spaimă să mai ceară încă o bere, deși ar fi trebuit să bea și acolo. Cu o ultimă zvâcnire de orgoliu, Hailandăr încercă să gândească. Își simțea mintea încețoșată cuprinsă de zbuciumul unei noi faceri. Nimeni nu ar fi putut termina quest-ul. Era nevoie de altul. “Poate câte o bere în fiecare municipiu din județ?” Doar Sensei se opuse. Era mult prea la îndemâna profesioniștilor, și istoria nu îi iartă pe cei care reușesc prea ușor. Dar îi poate îmbrățișa pe cei care eșuează cu farmec. Mai ales în vremea când lumea își poate uita grijile și își poate încălzi sufletul cu povești.
(Diagramele unor vieți risipite, 2018)
Nevermore 