Noutăți muzicale

          O vreme am încercat să pun ceva minte în cuvinte. Am căutat o idee în stânga și în dreapta. Când alții dormeau, căutam cu disperare creier până și în măcelării. Brutarii îmi reproșau că-i las să moară de foame. Cârciumarii se plângeau că le golesc frigiderele. Oamenii se întărâtau că le plâng pe la mese. Nu mai apucasem de mult vreo femeie de țâțe, ca într-un roman prost, să o întreb: “Ți-ai construi fericirea pe nefericirea mea?” Nici ninsorile, nici femeile nu mai au farmecul de altă dată, îmi spuneam, ascunzându-mă în întunericul unor nopți prea vii pentru gustul adormiților întru gânduri. Și ascultam albumul ăsta nou pentru care îmi căutam vorbele cu minte, minunându-mă că mă atinge altfel decât o făceau altele în alte vremuri. Și atunci mi-am dat seama că dincolo de sens, unele vorbe nu au nevoie de creier. Doar de suflet. Abia atunci am fost în stare să caracterizez succint ce-mi auzeau urechile: “În sfârșit”!

Reclame

Literare

          Lumea literară e plină de legende pe care nu aș fi vrut să le știu. Nu știu ce nimic de scriitor a fost omorât de altul care s-a supus comenzilor, cică. Și nu știu mai care, și-o ține legată de genunchi. Clar nu vorbim de inteligență. Și, încep să-mi spun, decența e dată în pizda mă-sii. Doar pentru că nulitățile nu se luptă pentru supraviețuire. Se luptă să existe.

Fragilități

          Îți amintești? Eu nu.

          Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.

          Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.

Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.