Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.