Liberarea presei

          „Ce naiba să citești, bă, în revistele literare!“, și-ar spune ciobanul Ghiță butonând telefonul de ultimă generație, pregătindu-se să-și tragă un selfie cu oițele lui dătătoare de lână și lapte și brânză. Nici măcar un studiu aplicat asupra Mioriței nu îl poate atrage, cu atât mai puțin o întreagă pleiadă de scriitori și scriitorași – unul mai puțin celebru ca altul, de amatori și de aspiranți, cu poezioarele, poezelele și poezicile lor, cu textuțele, textișoarele și textulicile lor. „Păi ăștia nu au muncit o singură zi în viața lor, hahalerele“, și-ar continua firul gândului, rânjind tembel înspre cameră, nehotărât dacă să facă vreunei prezențe imaginare cu ochiul, sau să urle, spre creierul munților, „La muncă, bă!“

          Sunetul sec al diafragmei, imortalizându-l pe vecie, i-ar aduce pe buze un zâmbet fugar, împreună cu un alt gând, unul care să contrazică vorba din străbuni, denaturată, de altfel, „ai carte, ai parte“. Pentru că mai degrabă ai parte dacă ai oițe sau, cum a fost cazul în alte vremuri, dacă ai ouă. Și găini. Și, bineînțeles, școala vieții, aia care te învață să faci bani, nu cealaltă, pe băncile căreia să-ți rupi coatele visând la un viitor strălucit până te trezești tremurând de frig, cu mațele ghiorțăindu-ți de foame, doar ca să legi câteva fraze așa cum făcea loserul ăla de Eminescu. Cu siguranță, ciobanul Ghiță a înțeles fără probleme principiile economice, inclusiv funcțiile banilor. Le-ar putea recita cu ușurință: etalon al valorii, mijloc de schimb, mijloc de păstrare a valorii. A învățat, din ritmurile care-i hăulesc în boxele mașinii, că dacă ai bani, ai valoare. Dacă ai valoare, ai dușmani – trebuie să crape cineva de ciuda bunăstării tale! Dar ai și prieteni, care să se îngrijească de tine, să nu te lase în colbul uitării, dimpotrivă, să te ridice în slăvile în care îți e locul.

          Continuând să zâmbească, ciobanul Ghiță ar apăsa butonul send, și whatsapp-ul și-ar face imediat treaba. Normal, a transmis doar fotografia, articolul trebuie scris de altul, că doar nu i-o face el și jobul ăluia! Să mai muncească și ăștia care scriu, că nu dă nimeni pâine de pomană. Și fără să fi auzit vreodată de el, ciobanul mai că ar râde în barbă dacă i-ar aminti cineva de spusele lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proștilor“. Altul, ceva mai înțelept, ar ridica din sprâncene, poate chiar și-ar pune întrebări. Și ar ajunge la concluzia că viitorul sumbru se întrezărea cu mai bine de un secol în urmă. Ar ajunge chiar la părerea că doar naivii mai cred că presa este a patra putere în statul de drept. Și ar putea susține, dacă și-ar face curaj, că astăzi Presa nu mai aduce nici măcar cu matroana țiitoare a lu’ Zorba a lu’ Kazantzakis, mai degrabă este o hoașcă desprinsă din paginile Marchizului de Sade. Una capabilă de orice, gata să arate că e dispusă la orice. Astfel, pentru că nu are ce citi în revistele literare – prin ele nu-și arată nimeni țâțele – consumatorul de informație mai deschide câte un cotidian de sport (care a mai rămas), pentru că acolo lectura este mai interesantă. Și ar vedea, spre exemplu, un titlu tronând incitant: „Până și febra musculară mă face să mă simt împlinită“. Cui îi pasă că nu există vreo legătură între sport și persoana citată?! Important este că oricine înțelege, febra musculară este consecința unei activități epuizante. În definitiv, și șahul este numit sportul minții, și jucătorii după ce fac câte o mutare rămân nemișcați chiar cu orele. Dar despre șah niciun rând, pe cine interesează știri despre unii care pretind că joacă, deși arată la fel de inerți ca vechii faraoni egipteni?! Sau ca jucătorii Naționalei de fotbal, care pun jurnaliștilor friptura pe masă, mai mult cu realizările de prin cârciumi decât cu cele de pe teren. Același cititor hămesit după informație ar mai afla și alte lucruri care, dacă nu i-ar îmbunătăți viața, măcar i-ar oferi subiecte de discuție în timp ce își ia drojdia împreună cu prietenii. Ba că un mare antrenor portughez era cât pe ce să-și viziteze un prieten român, cazat pentru o scurtă perioadă la „pușcărie“, nu prea departe de București. Sau cum, dintre zidurile unui asemenea stabiliment, un fotbalist român a fost transferat tocmai în Bătrânul Albion, că s-au dus vremurile pe care le-a trăit Valjean. Și dacă s-ar citi măcar vreun pasaj din Hugo prin închisorile României, mulți dintre cei mediatizați l-ar râde pe bietul francez cu lacrimi în ochi. Și ar avea zâmbete largi, ca acela afișat mereu în presă de ciobanul Ghiță, brandul devenit mai cunoscut ca Vodafone.

          Libertatea presei este unul dintre cele mai sănătoase principii pe care le-a adus cu sine democrația. Iar Presa, depășind demult stadiul articolelor în care găinile nășteau pui vii, a arătat că s-a maturizat. Ca orice persoană matură, știe ce să facă, și cum, cu propria libertate. Azi Presa este liberă să se aservească de bună-voie și să îngenuncheze în fața celui care dă mai mult. Așa ar spune visătorii, făcând uitată declarația lui Mussolini: „Presa din Italia este liberă, mai liberă decât presa din orice altă țară, atâta timp cât susține regimul“.

(Luceafărul de dimineață, Aprilie 2019)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s