“Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”
Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?
M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.
“eu mai mereu am stat aproape de gară”… și eu la fel 🙂 , prin urmare, mi-a plăcut ce am citit 🙂 se pare că șuieratul trenului ce m-a trezit a fost cu folos 🙂
Crisa, ma bucur ca lectura a fost placuta. Cu trenurile, parca e mai greu cand nu suiera. 🙂
Răzvan Nicula// lectura multor proze scurte pe care le scrii cu regularitate, mă face să cred că diarismul se concretizează în cazul tău sub forma unor tablete. Există un eu de fiecare dată altfel conturat ca narator, apoi alți actanți, există o punere în scenă cu câteva elemente simbolice, frânturi de dialog și un cadru sugerat…// un final deschis, oricum având un stil aforistc. Cred că este un bun exercițiu pentru detașare de poezie/ și pentru relansare tot în poezie… dintr-o altă perspectivă. Dinspre cotidianitate. Mult noroc. Tania Panaitescu
Tatiana, va multumesc pentru apreciere si pentru gandul bun. Si proza are nevoie de poezie in multe momente, pentru a deveni completa. Dar eu deocamdata sunt decis sa-mi incerc puterile cu ea si sa ma departez de vers pentru o vreme. Ma bucur ca v-a placut!
Estetismul /atitudinea estetizantă în alegerea structurii sintactice/ a cuvintelor – se percep în această confesiune/ oarecum pe tema Arta iubirii ?!?
Le calvaire du feu/ Thalassa/ de Alexandru Macedonski, la fel ca și prozele lui D Annunzio// poate… că rezonează cu tipul tău de sensibilitate/ mai ales au rezonat cu imagismul raportat la ipostazele focului ( ca stihie arhetipală) , din prima ta carte ( Din gândurile nopții). Între solilocvii și act/ eul auctorial pendulează echilibrând tensiunea prin estetism. Este aidoma gladiatorului care arncă o plasă asupra victimei. Poate fi o plasă de aur / sau o țesătură foarte rafinată… prizonieratul ei ori însingurarea ce-i va precede moartea sunt perfect sinonime.
Cuvântul preferat al tânăruui scriitor Kuzmanovici/ a cugeta.
Tu cugeți fluent, delicat figurativ și riguros dialectic/ ținând în mână/ o spadă cu m
ner frumos incrustat/ o spadă din oțel de Cordoba.
(cu o mică glumă pentru final//de comentariu
(Avem talent în multe arte/ și poate asta ne desparte)…
Aceeași, cu prietenie,
Tania Panaitescu