În prima zi a Noului An, pe toate meleagurile, 2020 (i se poate spune cu răutate și douăzeci-douăzeci), a fost întâmpinat cu bucurie, cu chiote, cu șampanie și focuri de artificii. Cam cu aceeași stare de spirit cu care a fost sărbătorit de troieni celebrul cal de lemn lăsat în urmă de armata aheilor. În ambele cazuri, însă, sărbătoririle s-au încheiat cu urmări tragice – una cu o cetate ștearsă de pe fața pământului, iar cealaltă, cea modernă, căpătând dimensiunile unui carusel care, învârtindu-se cât se poate de repede, își lasă îndrăzneții amatori de senzații tari hotărâți să-l încerce nu numai fără echilibru ci, în anumite privințe, și fără rațiune.
Într-o epocă în care majoritatea femeilor ajung să se înfometeze doar pentru a pierde câteva kilograme, succesul la public al personajelor feminine din picturile lui Rubens ar părea mai degrabă un vis demn de batjocură. Sau, mult mai degrabă, ar atrage oprobriul societății, picturile aflându-se în pericolul de-a fi considerate deranjante și de-a dreptul agresive pentru un ochi obișnuit cu estetica trupului feminin devenită etalon în zilele noastre. Norocul lui Rubens este că oamenii raționali înțeleg nu numai noțiunea de subiectivitate căreia îi este supusă arta, ci și faptul că aceasta e influențată de vremurile cărora le aparține, de moda acestora, de componentele sociale, de istorie și nu numai. Vorbim, însă, numai de oamenii raționali. Alții, ceilalți, sub impulsul anumitor evenimente, cu siguranță fără să gândească prea mult, ca formă de solidaritate față de o cauză sau o persoană, se pot întoarce împotriva unor opere de artă, ștergându-i cu o mișcare de condei pe mai sus numitul Rubens, de exemplu, sau, că tot devine deja o modă, pe Margaret Mitchell. Eliminarea filmului “Pe aripile vântului” din grila de programe a HBO MAX (ecranizarea având la bază romanul cu același nume al scriitoarei americane Margaret Munnerlyn Mitchell, bun mai degrabă pentru domnișoare de pension decât periculos pentru valorile societății actuale) și ulterior retras de la difuzare în cinematografe de pe teritoriul Franței, pare mai degrabă o reacție mai demnă de personajele unor desene animate decât aceea a unor oameni responsabili – ținând cont că motivarea HBO a constat în faptul că difuzarea unui material care portretizează sclavia este un gest “iresponsabil”. Care este iresponsabilitatea mai mare, atacul la o operă de artă sau promovarea acesteia, ne vom lămuri, probabil, în cel mai scurt timp, întrucât vorbim, totuși, de o carte distinsă, printre altele, cu Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în anul 1937. Însă, pe fondul atât de des invocatei corectitudini politice, demersul actual pus în discuție ar trebui să atragă după sine și altele, în aceeași direcție. În contextul în care din pricina pandemiei de coronavirus, spațiul virtual s-a umplut de influenceri, de liber cugetători, de apărători ai drepturilor civile care nu au habar de mecanisme juridice, și chiar de denunțători ai conspirațiilor mondiale (pe baza, bineînțeles, informațiilor puse cap la cap din fața televizorului), nu ar fi de mirare răspândirea unui val de ură și împotriva altor scriitori și a unora dintre titlurile lor. Ținând cont de lehamitea cu care deja este predat Eminescu de profesori în școlile românești, preferându-se a fi înlocuit cu fragmente din Harry Potter, nu excludem inițierea unei petiții pentru eliminarea din lista lecturilor copilăriei, de exemplu, a volumului lui Jules Verne, Căpitan la cincisprezece ani. Întrucât responsabilii apărători ai dreptății cunosc că în baza Codului Muncii persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de șaisprezece ani, precum și faptul că pentru încadrarea în locuri de muncă periculoase vârsta necesară este aceea a majoratului. Or, în acest caz, pe firul raționamentului unui împătimit luptător pe platformele de socializare pentru o lume mai bună, în cazul personajului lui Jules Verne fie nu ar fi respectate drepturile copilului, fie ne-am afla în fața unui caz de nepotism, obligatoriu demn de deferit nu numai justiției ci și furiei opiniei publice.
Fără urmă de îndoială, indiferent de rasă, viața umană este importantă. Însă nici moartea lui Paul Goma, nici cea a lui Luis Sepulveda, ambii răpuși de coronavirus, nu au generat mișcări de amploare. A fost nevoie de cea a unui infractor surprins încercând să comită o infracțiune, ca să se concluzioneze că lumea nu este un loc cu adevărat ideal. Dar nici nu are nevoie de mai mulți criminali, indiferent că aceștia încearcă să utilizeze bancnote false sau că atentează la drepturile artei. Într-un fel sau altul, numele de Floyd va fi mereu actual; nu George, Pink Floyd. Și cumva aplicabil umanității: Comfortably numb.
(Articol rătăcit în hățișurile cenzurii revistei Luceafărul de dimineață)
Nevermore 