Trenuri și altele

                “Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”

                Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe  care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?

                M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.

Reclame

Liberarea presei

          „Ce naiba să citești, bă, în revistele literare!“, și-ar spune ciobanul Ghiță butonând telefonul de ultimă generație, pregătindu-se să-și tragă un selfie cu oițele lui dătătoare de lână și lapte și brânză. Nici măcar un studiu aplicat asupra Mioriței nu îl poate atrage, cu atât mai puțin o întreagă pleiadă de scriitori și scriitorași – unul mai puțin celebru ca altul, de amatori și de aspiranți, cu poezioarele, poezelele și poezicile lor, cu textuțele, textișoarele și textulicile lor. „Păi ăștia nu au muncit o singură zi în viața lor, hahalerele“, și-ar continua firul gândului, rânjind tembel înspre cameră, nehotărât dacă să facă vreunei prezențe imaginare cu ochiul, sau să urle, spre creierul munților, „La muncă, bă!“

          Sunetul sec al diafragmei, imortalizându-l pe vecie, i-ar aduce pe buze un zâmbet fugar, împreună cu un alt gând, unul care să contrazică vorba din străbuni, denaturată, de altfel, „ai carte, ai parte“. Pentru că mai degrabă ai parte dacă ai oițe sau, cum a fost cazul în alte vremuri, dacă ai ouă. Și găini. Și, bineînțeles, școala vieții, aia care te învață să faci bani, nu cealaltă, pe băncile căreia să-ți rupi coatele visând la un viitor strălucit până te trezești tremurând de frig, cu mațele ghiorțăindu-ți de foame, doar ca să legi câteva fraze așa cum făcea loserul ăla de Eminescu. Cu siguranță, ciobanul Ghiță a înțeles fără probleme principiile economice, inclusiv funcțiile banilor. Le-ar putea recita cu ușurință: etalon al valorii, mijloc de schimb, mijloc de păstrare a valorii. A învățat, din ritmurile care-i hăulesc în boxele mașinii, că dacă ai bani, ai valoare. Dacă ai valoare, ai dușmani – trebuie să crape cineva de ciuda bunăstării tale! Dar ai și prieteni, care să se îngrijească de tine, să nu te lase în colbul uitării, dimpotrivă, să te ridice în slăvile în care îți e locul.

          Continuând să zâmbească, ciobanul Ghiță ar apăsa butonul send, și whatsapp-ul și-ar face imediat treaba. Normal, a transmis doar fotografia, articolul trebuie scris de altul, că doar nu i-o face el și jobul ăluia! Să mai muncească și ăștia care scriu, că nu dă nimeni pâine de pomană. Și fără să fi auzit vreodată de el, ciobanul mai că ar râde în barbă dacă i-ar aminti cineva de spusele lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proștilor“. Altul, ceva mai înțelept, ar ridica din sprâncene, poate chiar și-ar pune întrebări. Și ar ajunge la concluzia că viitorul sumbru se întrezărea cu mai bine de un secol în urmă. Ar ajunge chiar la părerea că doar naivii mai cred că presa este a patra putere în statul de drept. Și ar putea susține, dacă și-ar face curaj, că astăzi Presa nu mai aduce nici măcar cu matroana țiitoare a lu’ Zorba a lu’ Kazantzakis, mai degrabă este o hoașcă desprinsă din paginile Marchizului de Sade. Una capabilă de orice, gata să arate că e dispusă la orice. Astfel, pentru că nu are ce citi în revistele literare – prin ele nu-și arată nimeni țâțele – consumatorul de informație mai deschide câte un cotidian de sport (care a mai rămas), pentru că acolo lectura este mai interesantă. Și ar vedea, spre exemplu, un titlu tronând incitant: „Până și febra musculară mă face să mă simt împlinită“. Cui îi pasă că nu există vreo legătură între sport și persoana citată?! Important este că oricine înțelege, febra musculară este consecința unei activități epuizante. În definitiv, și șahul este numit sportul minții, și jucătorii după ce fac câte o mutare rămân nemișcați chiar cu orele. Dar despre șah niciun rând, pe cine interesează știri despre unii care pretind că joacă, deși arată la fel de inerți ca vechii faraoni egipteni?! Sau ca jucătorii Naționalei de fotbal, care pun jurnaliștilor friptura pe masă, mai mult cu realizările de prin cârciumi decât cu cele de pe teren. Același cititor hămesit după informație ar mai afla și alte lucruri care, dacă nu i-ar îmbunătăți viața, măcar i-ar oferi subiecte de discuție în timp ce își ia drojdia împreună cu prietenii. Ba că un mare antrenor portughez era cât pe ce să-și viziteze un prieten român, cazat pentru o scurtă perioadă la „pușcărie“, nu prea departe de București. Sau cum, dintre zidurile unui asemenea stabiliment, un fotbalist român a fost transferat tocmai în Bătrânul Albion, că s-au dus vremurile pe care le-a trăit Valjean. Și dacă s-ar citi măcar vreun pasaj din Hugo prin închisorile României, mulți dintre cei mediatizați l-ar râde pe bietul francez cu lacrimi în ochi. Și ar avea zâmbete largi, ca acela afișat mereu în presă de ciobanul Ghiță, brandul devenit mai cunoscut ca Vodafone.

          Libertatea presei este unul dintre cele mai sănătoase principii pe care le-a adus cu sine democrația. Iar Presa, depășind demult stadiul articolelor în care găinile nășteau pui vii, a arătat că s-a maturizat. Ca orice persoană matură, știe ce să facă, și cum, cu propria libertate. Azi Presa este liberă să se aservească de bună-voie și să îngenuncheze în fața celui care dă mai mult. Așa ar spune visătorii, făcând uitată declarația lui Mussolini: „Presa din Italia este liberă, mai liberă decât presa din orice altă țară, atâta timp cât susține regimul“.

(Luceafărul de dimineață, Aprilie 2019)

Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.

Noutăți muzicale

          O vreme am încercat să pun ceva minte în cuvinte. Am căutat o idee în stânga și în dreapta. Când alții dormeau, căutam cu disperare creier până și în măcelării. Brutarii îmi reproșau că-i las să moară de foame. Cârciumarii se plângeau că le golesc frigiderele. Oamenii se întărâtau că le plâng pe la mese. Nu mai apucasem de mult vreo femeie de țâțe, ca într-un roman prost, să o întreb: “Ți-ai construi fericirea pe nefericirea mea?” Nici ninsorile, nici femeile nu mai au farmecul de altă dată, îmi spuneam, ascunzându-mă în întunericul unor nopți prea vii pentru gustul adormiților întru gânduri. Și ascultam albumul ăsta nou pentru care îmi căutam vorbele cu minte, minunându-mă că mă atinge altfel decât o făceau altele în alte vremuri. Și atunci mi-am dat seama că dincolo de sens, unele vorbe nu au nevoie de creier. Doar de suflet. Abia atunci am fost în stare să caracterizez succint ce-mi auzeau urechile: “În sfârșit”!

Fragilități

          Îți amintești? Eu nu.

          Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.

          Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.

B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)