Prin singurătate spre lipsa de însemnătate

          Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

           De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?

         Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.

          Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

          „Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.

          Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíiartei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.

         Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.

 

De pe la socializări

          Într-un moment de socializare m-a întrebat cineva dacă scriu în format electronic sau pe hârtie. Ca orice om sănătos la minte, în loc să răspund scurt, am ajuns să povestesc despre obiceiurile scriitorilor – aici am amintit principiul conform căruia toţi scriitorii sunt morţi, în viaţă sunt doar oameni care scriu -, şi despre tabieturile lor. Într-un moment de socializare plăcută pică numai bine să ai puterea de a para, de a evita, de a eschiva – sau, mai pe scurt, e mai bine să ne ferim de răspunsuri seci, clare, care nu pot decât să sugrume discuţia. Bineînţeles, pus la zid, am recunoscut că nu mă bazez pe hârtie atât de mult pe cât o făceau predecesorii (era să scriu predecedaţii) mei. Dar atunci când îmi fac „bucătăria” tare îmi place să mângâi hârtia, de parcă ar fi cine ştie ce femeie ideală gata să îmi nască vreo odraslă atinsă de har divin.

          Pentru că, totuşi, în anumite momente este imposibil să discuţi cu oamenii pragmatici numai despre femei şi vin, am fost încolţit. M-am văzut nevoit să recunosc. Dacă prin absurd aş avea un copil, i-aş spune: „prietene, bucură-te de gustul aspru de alcool, de favorurile femeilor şi de înălţimile visului. Oricât ai muri în tine, păstrează-ţi visul în viaţă. E posibil să îţi supravieţuiască”.

1

          Ar fi spus Rilke, bietul, dacă ne-ar mai fi fost prin preajmă, că la întoarcerea primăverii pământul este precum un copil care ştie poezii”. Nepunându-mi în gând în mod special să sărbătoresc anotimpul cu o lansare, rămân la gândul că atunci când va fi vremea mă voi sărbători pe mine. Dar nu pot să nu mă bucur pentru ambele momente. Încă o primăvară. Şi dacă tot mai trebuie din când în când să arătăm că ştim limbi străine, îmi voi asuma şi bucuria, aşa cum o fac de câte ori trebuie.

           Spring: my February days pornstar. Primăvară frumoasă, cum s-ar zice.

images

Perpetue

          Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.

          Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.

          Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.

Obsesiv

          Îmi mai spunea cineva, în faţa unui pahar (gol sau plin), că deşi nu mi-aş repeta mereu cuvintele îmi îndrept gândurile spre idei care se repetă. Am râs – ce să fac mai mult?! Fiecare om, dincolo de universul său, are obsesiile sale. Şi oricum aş fi în momentele mele de graţie, cred că mereu îmi sunt legate gândurile de aşteptare. Aşa cum mi-am spus de nu ştiu cât timp – am învăţat să trăiesc nu de pe o zi pe alta, mai degrabă dintr-o aşteptare în alta. Mă bucur când mi se termină o aşteptare, mă întristez când începe alta. Dar, în mod cumplit, dacă toţi ne aşteptăm moartea… De ce, totuşi, să fim pesimişti în zi de veselie?! Aşteptări mari, aşteptare încheiată! Şi weekend!

..

          Pentru că o vreme mă părăsiseră ideile multiple m-am trezit spunându-mi: „să vezi că aici se termină. Aici se termină totul”. Până şi cuvintele de pe degete mi se părea că se scurg pe hârtie ca ultimele suflări din pieptul unui om. Înspăimântat, mânat de doza necesară de narcisism, m-am repezit la oglindă să văd dacă îmi dau sufletul. Până să ajung acolo, între apele ei, au început să se învârtă spaimele: „ne naştem din nimic şi devenim nimic”. Mai târziu, privindu-mă şi lăsându-mi spaimele să îşi facă mendrele, m-am contrazis: „Pot să spun despre mine multe rele, dar nu m-aş autocaracteriza ca fiind un vierme. Nu am ros niciun sicriu până acum”. M-am mai gândit, fulgerător, inconştient, la filosoful acela care afirma că doar din orgoliu crede în Dumnezeu. Din orgoliul care îi cerea să creadă că are în el o scânteie de divinitate, nu un sâmbure de primată. Şi chiar înainte să mi se stingă luminile, aproape gata să îmi înfrunt singur Haosul, l-am contrazis gândindu-mă la ce m-au lăsat ochii să văd uneori. „Dacă venim din nimic, devenim nimic. Dar uneori, chiar dacă am veni din nimic, devenim maimuţe”. Aşa, ca un apeiron care dă naştere contradicţiilor.