Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Anunțuri

Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”

Suflul nopții (V)

          Pe zi ce trecea Hamel ajungea să se iubească. Să se iubească din ce în ce mai mult. Începuse să petreacă mai mult timp în faţa oglinzii, studiindu-se. Îşi studia trăsăturile, trupul slab, studia posturi. Se hotărî să facă sport pentru a se întrema, pentru a-şi creşte ascendentul asupra Amandei cu ajutorul unui trup care să o atragă. Unul pe care să îi facă plăcere să-l privească şi pe care să îl dorească. Privea în fiecare zi cartea de magie pe care i-o dăduse bătrânul anticar şi îşi promitea că în următoarea seară va încerca să arunce vraja de iubire asupra Amandei. Dar era ceva ce îl împiedica să o facă, ceva ce îl reţinea. Dacă ea l-ar fi iubit, l-ar fi vrut mai aproape de ea, pentru mai multă vreme. Şi timpul lui pentru el s-ar fi diminuat până când ar fi dispărut în totalitate. „Şi eu?! Eu când voi mai avea timp de mine?!” Se întreba mereu acelaşi lucru, omiţând că lucrurile pe care le făcea şi le motiva, în mod conştient, prin dorinţa de a-i câştiga iubirea. „Ia mai dă-o dracului!” îi urlă într-o seară o voce care nu i se păru a fi a lui. Se opri din gânduri şi încercă să înţeleagă. Se privi în oglindă şi i se păru că buzele i se strâng a ură. „O slugăreşti de atâta vreme şi dacă încerci să pui mâna pe ea, ea te respinge. Dacă îi săruţi obrazul şi încerci să i te apropii de buze, ea se fereşte! Nenorocita! Ticăloasa!”

           Nu era vocea lui. Nu erau gândurile lui. Erau ale altcuiva. Ochii îi căpătaseră o expresie dură, metalică, aproape de ură. „Pentru ce să o iubeşti mai mult decât pe tine? Tu eşti tu, eşti al tău, ea… Ea cine ştie a câtora a mai fost şi tocmai pe tine, cel mai bun lucru din viaţa ei, te refuză. Astăzi să nu mergi la ea! Să o laşi să vadă cum este fără tine! Să înţeleagă ce pierde. Şi tu, ca un prost, te laşi umilit. Da, te laşi umilit de pretenţiile ei – fă ceai, adu-mi o carte, fă-mi cumpărăturile, spală vasele, pleacă, sunt obosită! Câtă ticăloşie!” Hamel simţi o mânie pe care nu o mai cunoscuse vreodată. Îi venea să înjure, să blesteme, să spargă totul în jurul său. Căzuse pradă în ghearele unei femei care se folosea de el şi care, cu prima ocazie, i-ar întoarce spatele. După ce îşi calmă bătăile puternice ale inimii, continuând să se privească în oglindă, Hamel derulă firul evenimentelor care îl apropiaseră de Amanda. Îşi aminti bucuria de a putea fi alături de ea, plăcerea pe care o simţea de când îşi petreceau serile împreună. Râsetele. Poveştile. Amintirile. Sentimentele. Nu se putea considera un prost, făcea totul doar din iubire. Din iubirea pe care o simţea pentru ea de când o văzuse. Iubirea care crescuse cu fiecare clipă în care îi cunoştea mai bine sufletul. Amanda merita de o mie de ori mai multă iubire decât îi oferise el în clipele de rătăcire în mânia aceea teribilă. Accesul de furie se repetă după două zile. Când trecu, înțelese că îşi cerea să se iubească mai mult pe el decât pe Amanda. Era ca şi cum în el se cuibărise o a doua persoană, una care căuta să îi impună ce să facă şi cum să simtă. Chiar i se părea că noul Hamel caută să îl convingă pe vechiul Hamel că iubirea pentru Amanda este o crimă dacă prin ea ştirbeşte mainfestarea iubirii de sine. Şi, mai mult, Hamel începu să simtă gelozie. Gelozie pe Amanda pentru că îl face să îşi împartă iubirea între ea şi propria persoană. „Poate ar fi mai bine să renunţi la ea, să o excluzi din viaţa ta”, îşi spunea în gând Hamel. Dar imediat pe chip i se întipărea teroarea, numai gândul la o viaţă fără Amanda îl înspăimânta mai mult decât moartea în cele mai cumplite chinuri. Într-o noapte se trezi să bea apă. Îşi văzu faţa în oglindă, în obscuritate, şi i se păru că nu era a lui. Obrajii nu îi mai erau supţi, părul din cap nu mai era rar, dimpotrivă, bucle dese, întunecate, îi încadrau chipul. Ochii îi erau mari, de un negru înfiorător şi atrăgător deopotrivă. Sprâncenele parcă îi erau desenate, erau perfecte, la fel şi nasul. Buzele pline de voluptate păreau că nu au altă menire decât să fie sărutate. Aprinse lumina tremurând şi se revăzu pe el. Vechiul el, Hamel cel care nu ar fi putut niciodată să atragă decât priviri dispreţuitoare din partea femeilor. Dar când se aşeză în pat, să adoarmă la loc, gândul cu care se lupta cu toate forţele reveni: „Cum să o iubeşti pe Amanda mai mult decât te iubeşti pe tine?! Dacă nu te opreşti, Amanda va trebui să dispară! Pe mine să mă iubeşti, pe tine, pe Hamel! Nu pe ea! Nu mai vreau să împarţi iubirea asta între noi, între tine şi ea. Vreau să mă iubeşti doar pe mine, să te iubeşti doar pe tine. Numai pe Hamel!”

            – Şi chiar dacă ai alunga-o, chiar dacă aş alunga-o, o voi iubi mai mult decât iubesc orice altceva! strigă Hamel într-o noapte propriului chip din oglindă.

            Adormi tremurând, ca şi cum războiul din interiorul său pornise şi nu mai era chip să se oprească în niciun fel.

            În ultima zi a lunii octombrie Amanda îl sună pe Hamel când era încă la serviciu. Îi spuse veselă că se simte bine, că pneumonia a trecut şi că îl aşteaptă să sărbătorească. Îl rugă să cumpere câteva lucruri necesare bucuriei, apoi închise telefonul. Hamel fu cuprins de o veselie fără margini. Amanda era în sfârşit bine. În următoarele zile urma să se întoarcă la muncă şi totul ar fi reintrat în normal. Ar fi avut-o în faţa ochilor pentru întreaga zi, i-ar fi privit zâmbetul şi ar fi purtat conversaţii scurte întrerupte de sunetul telefoanelor. Entuziasmul i se stinse rapid: “Şi serile?!” Îi era clar că Amanda, după ce ar fi condus-o până în faţa blocului, urma să urce singură, să închidă uşa în urma ei şi să îl lase în stradă. Ca pe un câine abandonat. Ca pe un obiect folosit de care nu mai avea nevoie. Nu ar mai fi putut să o sărute pe frunte văzând-o aşezată în pat. Nu ar mai fi putut să o ţină de mână, să îi răsfire părul sau să îi mângâie fruntea. Cariera lui de asistent medical se încheia aici. Aici, în clipa în care Amanda îl anunţa cu bucurie că vremea în care avea nevoie de el se încheiase. Iar el o iubea. O iubea nebuneşte şi şi-ar fi dorit ca apropierea dintre ei să nu se mai sfârşească niciodată. „Se bucură! se  auzi gândind. Ţi-am zis că nu merită iubirea, că greşeşti iubind-o mai mult decât pe mine. Pe mine Hamel, Hamel!” Îşi scutură capul ca să alunge gândul: „Du-te dracului, Hamel, Amanda e bine. Asta contează.” Îşi simţi trupul străbătut de un urlet sălbatic şi privi speriat în jur, neştiind dacă urlase de-adevăratelea sau doar îşi închipuise. Văzând că nu îl lua nimeni în seamă se linişti.

          Plecă de la birou, făcu toate cumpărăturile pe care le ceruse Amanda, apoi se gândi să îi ofere un cadou de însănătoşire. Încă o poveste de dragoste. Un gând tainic îl imboldea să meargă din nou în anticariatul din care cumpărase cărţile. Acum avea ocazia perfectă. Se minună când, intrând pe strada lăturalnică pe care se aştepta să îl găsească, nu află decât o fundătură. Ziduri, nimic mai mult. Niciun intrând, nicio uşă care să permită accesul în vreo încăpere, cu atât mai puţin un anticariat. Întrebă dezorientat câţiva trecători, formându-şi convingerea că nu aceea era strada pe care o căuta. Încercă pentru ultima oară, cu un bărbat de vreo şaizeci de ani pe care îl zări ieşind din clădirea de peste drum.

            – Dar anticariatul acela nu mai există de mult! Proprietarul a cerut să fie zidit acum mulţi ani, eram copil!

Suflul nopții (IV)

          Îşi aminti că văzuse pe o pagină, notat cu litere de o şchioapă, că acela capabil să folosească magia fără să dea greş a exersat-o mai întâi pe el. Teama de a îi face rău Amandei se împleti cu aceea de a nu îi izbuti încercarea. Fără să stea pe gânduri, se hotărî să încerce vraja de iubire pe propria persoană – oricum, cu excepţia clipelor petrecute cu Amanda, în care uita de toate, se dispreţuia şi se ura. Sub lumina artificială se aşeză în dreptul mesei pe un scaun care gemu plângător. „Nu e nevoie de un ritual complicat, trebuie doar să rostesc câteva cuvinte şi să spun ceea ce vreau să se întâmple. Nimic mai mult. Trebuie doar să îl invoc pe cel numit aici Eros şi să cer, să i-o cer pe Amanda. Dar mai întâi trebuie să exersez!”

            Bolborosi cuvintele urmărindu-l pe fiecare cu degetul pe deasupra paginii, apoi îşi spuse hotărât dorinţa: „Să mă iubesc!” Aşteptă. Trecu un minut, apoi două, apoi zece. Hamel încerca să simtă efectul vrăjii, închipuindu-şi că sângele ar fi trebuit să înceapă să-i clocotească, să simtă iubirea iradiindu-i prin toţi porii împreună cu impulsul căruia i-ar fi fost imposibil să îi reziste – de a se lua singur în braţe. Nu se întâmplă nimic. Închise cartea disperţuitor şi se ridică de pe scaun chiar în clipa în care becul din tavan explodă. Rămase în întuneric, simţindu-se şi mai singur în absenţa luminii. Bâjbâi până la pat şi se trânti în el fără să se mai dezbrace, spunându-şi doar că înainte de a pleca de acasă va trebui să schimbe becul. Adormi, dar somnul îi fu agitat, brăzdat de vise. Într-unul îl revăzu pe bătrân râzând. Cel mai probabil râzând de el. În ochi i se vedea străfulgerarea pe care Hamel avusese impresia că o observă. Străfulgerarea devenea tot mai puternică până când lumina totul în jur, camera, noaptea, devenea un fascicul de lumină orbitoare însoţită de un hohot de râs înfiorător. Lumina scăzu în intensitate o vreme şi apoi se stinse. Atunci, în penumbre, lui Hamel i se părea că zâmbeşte un chip, altul, cu păr lung, cu ochi care emanau căldură şi putere. Privirea aceea îl atrăgea şi îl secătuia în acelaşi timp, făcându-l să îşi simtă trupul greu şi cuprins de o oboseală nevindecabilă.

            Se trezi transpirat, când lumina dimineţii se întrevedea deja prin geamlâcul de deasupra patului. Ascultă un timp ropotul ploii mărunte care spăla caldarâmul oraşului. Îşi simţea capul greu, ca şi cum cu o seară înainte băuse prea mult, şi săgeţi de durere suportabilă îi străbăteau trupul. Se ridică şi se mustră în gând că nu se dezbrăcase. După ce îşi schimbă hainele şi înlocui becul spart se pregăti să plece spre serviciul care în ultimele zile îi devenise insuportabil. Privea mereu locul gol al Amandei şi se aştepta să o vadă revenind în orice clipă. Oricât îl bucura să aibă grijă de ea, absenţa ei de peste zi îi era din ce în ce mai greu de îndurat. Îşi încălţă pantofii, îşi aranjă părul şi porni cu paşi grăbiţi. Se întrebă dacă Amanda doarme. Dacă se gândeşte măcar la ce vorbiseră în ajun, dacă într-adevăr exclude posibilitatea de a îl iubi. Altfel. Ca pe un iubit, nu ca pe un prieten apropiat. Din nou haosul gândurilor începu să îl cuprindă, iar Hamel încercă să îi scape concentrându-se pe vitrinele magazinelor pe lângă care trecea. Se opri brusc când îşi văzu reflecţia într-o vitrină. Îşi studie postura, mai dreaptă decât de obicei. Îşi aranjă apoi hainele continuând să se privească atent şi zâmbi. Avu impresia că dinţii împinşi înafară i se dezvelesc altfel decât înainte. Şi îşi spuse că deşi nu este seducător, zâmbetul său e unul plăcut. Ajuns în clădirea în care lucra îşi salută colegii cu gesturi largi în loc să încerce să se strecoare neobservat la telefonul lui. Într-o pauză, contrar obiceiului, răspunse ironiei unui coleg cu o alta, ceea ce îi surprinse pe toţi şi îi făcu să râdă. Seara, în apartamentul Amandei, ochii lui zăboviră mai mult decât de obicei în ochii ei. Chiar îndrăzni să îi prindă mâna şi să i-o ţină în a lui în timp ce îi povestea cât de mult îi este resimţită absenţa. Înainte să i-o elibereze, îi sărută dosul palmei, în joacă, privind-o cum zâmbeşte puţin încurcată. Amandei i se părea puţin ciudată schimbarea pe care o observa la el, dar nu îl întrebă nimic. O tulbura mai degrabă durerea de cap şi tusea care, când începea, o sufoca.

            Hamel îi întinse medicamentele, o înveli până sub bărbie, o sărută pe frunte şi plecă. Pe drumul spre casă îşi reluă obiceiul de a privi oamenii în ochi şi chiar de a le zâmbi. Nu îl mai interesa cum reacţionează ceilalţi, nu îi era teamă de nimic, doar simţea că vrea să privească oamenii, să le zâmbească, să le transmită în felul acesta că el este altfel. Altfel decât ei. Că este altfel chiar decât el, cel care era cu o zi în urmă. Simţea o doză plăcută de încredere, de mulţumire de sine şi, în minte, în loc să i se mai îmbulzească dubiile şi suferinţele, îi apăreau planuri pentru un viitor mai bun. Unul care, bineînţeles, o includea pe Amanda. Când ajunse acasă îşi sună părinţii. Le spuse că  fusese angajat în sfârşit pe un post foarte bine plătit, cu responsabilităţi imense, în care calităţile sale erau necesare ca aerul. Le povesti despre iubita lui, Amanda, împreună cu care îi va vizita în curând, poate chiar de Crăciun. Exclamaţiile de bucurie ale mamei îl făceau să se simtă bine. Era împlinit, era în sfârşit un om care se simte bine în pielea lui şi, tot povestind, îi alimenta femeii manifestările de apreciere şi de bucurie. În conversaţia aceea a lor, oricât de mincinoasă ar fi fost, el devenise centrul universului. Totul era despre el, numai şi numai despre el, despre succesul lui, despre cum s-a ridicat din noroi ca să atingă norii. Când simţea că şuvoiul admiraţiei şi laudelor începea să slăbească, inventa o poveste nouă, una care să dea naştere altora. Asta îl interesa cel mai mult, mult mai mult decât suspinele pe care le auzea, din când în când, venind de departe, din pieptul maică-sii. Cu taică-su vorbi despre femei, despre cuceriri, despre Agnes, despre Amanda şi despre alte câteva care îl făcură pe bătrân să fluiere a mirare.

            – Tată, atunci când ştii să le arăţi femeilor aluatul din care eşti făcut, îţi vor cădea mereu la picioare. Şi nici nu trebuie să fii vreun prinţ frumos din poveşti, trebuie doar să le spui ce vor să audă, ce simt nevoia să audă!

            Taică-su, de la care probabil moştenise mare parte din înfăţişarea deloc atrăgătoare, care luase de nevastă prima femeie care îi ieşise în cale doar de teama de a nu rămâne singur, îl puse să jure că îi va povesti totul, cu lux de amănunte, despre fiecare femeie în parte. Hamel acceptă cu bucurie şi îl ameninţă că vor avea nevoie de multe pahare şi de o noapte întreagă. Nu simţi lacrimi de emoţie în tonul tatălui, doar un soi de admiraţie care, îşi spuse în gând, se împletea cu puţină invidie masculină. „Normal, dacă bătrânul nu s-a dedulcit cu veveriţe, îi e ciudă să ştie că eu am făcut-o”! După o vreme se plictisi. Îşi ceru scuze că trebuie să plece, dar treburi importante îi solicitau atenţia. Închise zâmbind. Se repezi la oglinda murdară din baie şi se privi în ea. Contrar altor dăţi în care îşi pleca ruşinat privirea, găsi armonie în trăsăturile sale. Nu, nu erau frumoase, nu erau ca ale bărbaţilor după care femeile întorc pe furiş privirile, la care se gândesc în întunecimi umede de noapte. Dar era un bărbat bine. Unul care, în curând, prin succesul pe care şi-l prevedea, va ajunge să îi domine pe ceilalţi.

            Zilele treceau şi schimbările prin care trecea Hamel deveniseră evidente, mai ales Amandei. În unele seri îi povestea pătruns de importanţă cum îl repezise pe unul dintre cei care sunase ca să îi ceară ajutorul. Sau cum îl pusese la punct pe un coleg pe care şi ea îl ştia de obraznic. Cum îi spusese şefului de tură că dacă nu este mulţumit de el, să se aşeze pe scaun în locul lui şi să vorbească el cu tot felul de clienţi bătuţi în cap. Ba chiar, completă, îi spusese că s-ar descurca mult mai bine în poziţia de şef, pe când bietul de el, „şefuleţul”, abia ar fi fost în stare să îngaime trei vorbe în relaţia directă cu clienţii. Pieptul lui Hamel nu îl mai încăpea, mintea sa nu mai putea să îl cuprindă şi, mai în glumă sau mai în serios, îi spunea Amandei că el este o binecuvântare pentru omenire. Devenise arogant, important, de neînlocuit pentru oricine care avea şi cea mai mică legătură cu el. Hamel era darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care îl întâlneau.

            Deşi nu privea mereu cu ochi buni noua atitudine a lui Hamel, Amanda se bucura de schimbările în bine pe care le observa la el. Nu mai era închistat, dimpotrivă, devenise mai deschis, mai dezinvolt, chiar mai îndrăzneţ. Uneori prea îndrăzneţ, dar ea renunţase să îi atragă atenţia. Se întâmplase o singură dată, într-o seară în care Hamel o atinse mai îndrăzneţ ca oricând. Ochii ei împroşcară flăcări şi, cu câteva cuvinte spuse pe un ton dur, îi aminti care îi era locul. I se păru că atunci atitudinea lui Hamel și întreaga sa încredere în sine se năruiesc. Îl lăsă să plece ca un câine cu coada între picioare, deşi văzându-l, îi veni să îl oprească şi să îşi ceară scuze. Dar în seara următoare incidentul fusese uitat şi Hamel cel vechi se pierduse în amintire, lăsându-i locul încă o dată celui nou.

Suflul nopții (II)

          Ceea ce ar fi remarcat oricine la Hamel, încă de la prima vedere, ar fi fost ochii. Ochii străjuiţi de sprâncene stufoase şi de cearcăne adânci – unul căprui şi unul de un verde-gri nedefinit. Nasul, imens pentru trăsăturile lui, părea că fusese trântit drept în mijlocul feţei, în batjocură. Buzele subţiri, aproape inobservabile, i se strângeau uneori în grimase de nemulţumire, dar tocmai atunci se curbau, se bombau, datorită dinţilor prea ieşiţi înafară. Şi urechile îi erau mari şi, deşi încercase să îşi lase părul să le acopere, Hamel renunţă când văzu cât de rare îi erau şuviţele castanii. Stârnise foarte des  râsete chiar şi printre colegii de serviciu. Şi, deşi schimbase destule locuri de muncă, deşi erau câţiva care făceau efortul de a-i zâmbi în faţă, Hamel afla, cum-necum, că toţi cei din jurul lui îl râdeau pe la spate.

            Treptat renunţă la încercarea de a-şi face prieteni. Se învăţase să stea cât mai retras, era mereu pregătit să încaseze vreo ironie şi chiar hotărât să râdă la ea împreună cu ceilalţi. Dar în interiorul său devenea din ce în ce mai acrit, mai sătul, mai obosit. Şi cine ştie de când nu l-ar fi ajuns epuizarea dacă nu îşi găsea, rar, unele oaze de linişte. Agnes fusese una dintre ele. Se mutase cu iubitul ei chiar deasupra cămăruţei lui. O întâlni în dreptul scării, ea ar fi trebuit să urce, el ar fi trebuit să coboare. Ciocnindu-se de ea îşi ceru scuze şi dădu să fugă, dar privirea ei îl opri. Era tristă. I se păru că se înseninează când îl priveşte. Începu să spere. După încă două-trei întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplătoare – Hamel pierdea uneori şi câte o oră aşteptând pe culoar pentru a o întâlni ca din întâmplare – Agnes îl întrebă dacă ar vrea să bea o cafea. Hamel acceptă bucuros şi o invită în singurătatea lui. Nu avea nici cafea, nici zahăr. La început nevoile îl învăţaseră că e mai economic să îşi bea cafeaua amară. Apoi descoperi, tot datorită lipsei banilor, că se poate trăi şi fără cafea. Se mutară sus, în apartamentul ocupat de Agnes. Ceva mai spaţios, o încăpere de două ori mai mare decât a lui Hamel, dar tot insuficientă pentru două persoane. Povestiră şi Hamel, flămând să audă oamenii vorbindu-i, tăcu mâlc tot timpul în care Agnes îşi spuse păsurile. Se împrieteniră. Făcură un obicei din a bea cafeaua împreună mai ales după ce ea fusese concediată şi trebui să rămână acasă. De cum se întorcea de la muncă, Hamel se oprea la Agnes. Pleca înainte să îi vină iubitul, un om pe care deşi nu îl văzuse niciodată, îl ura cu ardoare. Îi auzise doar glasul, uneori, noaptea, când striga la ea. Îi auzise paşii greoi în dimineţile în care pleca de acasă. Şi, de două-trei ori, îi auzise palmele abătându-se asupra ei. Nu era altceva decât o brută, dar Agnes mereu îi găsea câte o scuză. Într-o seară, când rămăsese singură pentru câteva zile, se sărutară. Atunci simţi Hamel căldura pe care o uitase, aceea a trupului femeiesc. Începură să fure clipe. Momente, minute, ore. Când se întorcea din oraş, Agnes oprea mai întâi la Hamel. Apoi, pe furiş, ieşea din încăperea lui şi urca în a ei. O vreme lucrurile merseseră destul de bine. Destul de bine cu excepţia momentelor în care Hamel îi auzea gemetele de plăcere în liniştea nopţii. Simţea cum tâmplele încep să-i pulseze, îşi simţea inima încercând să-i părăsească pieptul, amintindu-şi că la fel o auzise şi cu câteva ore în urmă. Doar că în braţele sale, nu în ale altuia.

            Într-o zi Agnes veni la el cu lacrimi în ochi. O părăsise iubitul. Îi lăsase amintire o vânătaie sub ochiul drept şi o sumă exorbitantă de plătit proprietarului. Hamel nu avea cum să o ajute. Îi puse la dispoziţie economiile lui şi încercă să se îndatoreze pentru a o ajuta. Nu mai fu nevoie. Agnes dispăru şi ea după două zile, fără să îşi plătească nimic din datoria faţă de proprietar şi fără să-şi ia rămas bun de la Hamel. O vreme îl roase dorul de ea, apoi doar revolta împotriva ei. După câteva luni o lăsă să-i devină amintire din ce în ce mai ştearsă. Dar odată cu amintirea îşi pierdu şi oaza care îl ţinuse departe de realitatea cu care se confrunta. Hamel înţelese că aşa cum îl întâlnesc, oamenii trebuie să îl şi părăsească. Aşa cum îi părăsise şi el pe cei de acasă, aşa cum dispăruse din viaţa lor doar pentru a apărea cu câte un telefon de felicitare la aniversările părinţilor sau de sărbători.

            Încercă să îşi alunge singurătatea şi cu animale de casă. Îşi luă un câine pe care îl boteză Darky, dar după o vreme se plictisi să îi poarte de grijă. În momentele grele, când era prea strâmtorat cu banii, chiar îl privea cu ură. Câinele nu ştia ce înseamnă nici grijile, nici lipsurile, cerea de mâncare în schimbul devotamentului său. Cerea să fie plimbat, indiferent de vremea de afară. Într-o noapte Hamel îşi duse câinele departe de casă şi îl legă de un gard. „Poate o să îl ia vreo inimă mare, mai puţin împovărată”, se gândi. A doua zi când se întoarse de la serviciu se trezi cu el acasă. Zgâria uşa şi scheuna cerând să fie lăsat să intre. Enervat, îi dădu un şut puternic în burtă. Animalul scheună înspăimântat. Apoi se apropie de el cu coada între picioare, cu urechile lăsate, cu ochi rugători. Hamel îl mai lovi o dată. Apoi încă o dată, cuprins de o furie pe care şi-o stăpânise de prea multă vreme. La un moment dat câinele încercă să muşte. Prinse în dinţi marginea pantalonilor uzaţi ai stăpânului, mârâi şi îi sfâşie. Paguba îl înnebuni pe Hamel. Se opri din lovituri abia când îşi dădu seama că Darky nu mai mişcă deloc. Îi privi blana neagră care nu se mai ridica în respiraţie. Un fir subţire de sânge i se scursese din botul întredeschis. Ochii îi erau închişi – renunţaseră să mai vadă mizeria umană. Hamel izbucni în plâns, puse trupul câinelui într-un sac şi îl aruncă la gunoi.

            Viaţa lui, oraşul în mâlul căruia se afundase de bună voie, speranţele moarte, lipsa de orizont şi de viitor îl făceau pe Hamel să simtă că îşi pierde minţile. Atunci apăru în viaţa lui Amanda. Era o femeie mai mult înaltă decât scundă, cu părul brun, cu ochi căprui şi cu trăsături care îl făcură pe Hamel să se îndrăgostească imediat de ea. Stătea chiar în faţa lui în call center-ul la care lucrau și de multe ori îl făcea să se piardă în visare. Discuţiile le erau scurte, schimburi rapide de replici între telefoanele la care trebuiau să răspundă, când unul când altul. Ea îi zâmbea mereu, larg, cu o privire care uneori i se părea duioasă, chiar dacă o vedea aţintită, la fel, şi asupra celorlalţi. Părea că Amanda iubea omenirea, îşi iubea viaţa şi nu se ruşina de ea. Parcă îşi propusese să aducă în viaţa oricui o undă de bucurie. De multe ori era subiectul central în discuţiile bărbaţilor şi Hamel nici nu mai ţinea minte de câte ori blestema în sinea sa auzind gândurile şi vorbele colegilor lui. Gândea şi el la fel, în singurătăţile lui Amanda îi apărea goală în spatele pleoapelor, gata să îi satisfacă instinctele, dar nu o mărturisea nimănui aşa cum făceau ceilalţi. Se bucura doar că ea ori nu ştia, ori nu lua în seamă vorbele bărbaţilor pe care Hamel şi-ar fi dorit să îi sfâşie cu mâinile goale. Era fericit când, la sfârşitul programului, pleca împreună cu Amanda. Ea nu stătea foarte departe, aproximativ douăzeci de minute de mers pe jos chiar în direcţia în care trebuia să meargă şi el. Păşeau aproape unul de altul şi vorbeau nestingheriţi, liberi, bucuroşi că nu mai sunt întrerupţi, deşi în sufletul său, Hamel se temea ca nu cumva să sune din nou telefonul şi să îl lipsească de atenţia ei. Când nu lucrau pe timpul nopţii, opreau în unele seri să bea câte o cafea şi să îşi piardă timpul împreună. Deşi frumoasă, Amanda era, pentru motive necunoscute lui, singură. Niciun iubit, niciun prieten mai apropiat şi mulţi începuseră să îl invidieze pentru apropierea lor. Ea nu dădea atenţie nimănui într-un mod mai special, doar lui Hamel, îndrăgostitul care, fără să spere la mai mult, căuta să facă orice pentru a-i aduce zâmbetul pe buze.

Suflul nopții (I)

„Căci nu există nimic în lumea vie care să fie atât de diform încât să nu aibă suflet şi, paralel, darurile acestuia.” – Marsilio Ficino –

            Indiferent cum sunt, mari sau mici, oraşele au obiceiul prost de a apăsa oamenii. De a-i apăsa atât de mult încât îi pot duce la pierzanie. Singura diferenţă este modul în care se întâmplă. Oraşele mici se pot transforma, de multe ori, în chichineţe, în camere de locuit în care ţi se pare că te sufocă totul. Că pereţii se strâng, că tavanul începe să îţi apese pe umeri. Simţi că ai vrea să îţi deschizi braţele, aripile, şi să cuprinzi nemărginirea. Doar că nemărginirea nu încape nicicum în locul în care eşti, în locul acela strâmt, şi atunci ori eşti nevoit să îţi iei câmpii, ori trebuie să strângi din umeri, să laşi deoparte visele la necuprins şi să te înrădăcinezi în ceea ce eşti: Nimic.

            În oraşele mari se întâmplă la fel, dar spiritul poate fi zdrobit exact de ceea ce căuta. Aşa se întâmplase şi cu Hamel. Fugise. Fugise dintre ai lui, dintre toţi cei pe care îi cunoştea doar pentru a-şi face un rost în pântecul Nemărginirii. Ca pe mulţi alţii, Marele Oraş îl înghiţise pe nerăsuflate şi Hamel se bucură. De multe ori, în primele luni de la sosire, se oprea din drumul de la serviciu înspre casă, să caşte gura. Să se minuneze de vitrinele luminate, de reclamele strălucitoare aşezate pe blocurile înalte. Se pierdea în mulţime, purtat de graba acesteia, de şuvoiul de oameni care curgea nestăvilit. Încercase nu de multe ori să privească feţe, să zâmbească, să salute, să facă o cunoştinţă măcar din priviri. Îl încânta să umble, vara, în mijloacele de transport murdare, duhnind a transpiraţia călătorilor, spunându-şi că prietenii lui din copilărie ar crăpa de ciudă că nu pot fi şi ei alături de el. Iarna zgribulea, în aceleaşi mijloace de transport prin ale căror încheieturi ruginite sufla vântul îngheţat şi se strecura ploaia. Hamel fusese entuziasmat că, încă de când ajunsese, cu toţi banii pe care îi dăduseră părinţii şi ceva împrumuturi făcute, reuşise să se aranjeze destul de bine. Destul de bine pentru început, până când, în urma unei ascensiuni fulminante în care credea, s-ar fi ridicat deasupra oraşului pentru a şi-l aşeza la picioare, aşa cum văzuse că se întâmplă în filmele cu oameni de succes.

            Visa, îndrăznea să viseze. Îndrăznise să-şi deschidă aripile şi să îşi părăsească viaţa sigură şi plictisitoare, oraşul mic capabil să îi zdrobească idealismul, şi ajunsese departe. Departe de casă, în măduva unui mecanism căruia toţi îi spuneau oraş; un mecanism care îl morfolea pe fiecare dintre cei care îndrăzneau să calce în el, care îi uza pe cei care rămâneau, care indiferent de câte înmormântări ar fi văzut pe străzile sale nu s-ar fi oprit niciodată. Pentru că mereu idealiştii sunt gata să îi înlocuiască pe cei care se pierd cu totul; pentru că amatorii de plăceri mereu vor căuta să îşi cheltuiască sufletul alături de cât mai mulţi care li se aseamănă; pentru că săracii îşi îndură mai uşor sărăcia văzând că nu sunt singuri, dimpotrivă, simţindu-se majoritari şi, în anumite momente, superiori – un sărac de oraş mare este de o mie de ori superior unui mic burghez ascuns în vreun orăşel necunoscut de nimeni. Oraşul cel Mare – un malaxor în care Hamel, fericit ca adolescenţii plecaţi la război bucuroşi că vor fi carne de tun, se aruncase cu capul înainte, hotărât să gripeze maşinăria infernală, să o învingă.

            Nu accepta ideea vreunei înfrângeri chiar dacă trebui să se mulţumească să trăiască într-o cameră înghesuită, mucegăită, în care abia reuşea să respire. O cameră de la demisolul unei clădiri cenuşii, în care avea loc doar de un pat, de un dulap pe care nu reuşea niciodată să îl închidă din pricina hainelor, deşi nu erau prea multe; de o masă parcă făcută în batjocură, cu picioarele strâmbe, peste care mai trecuse și mânia timpului, şi de două scaune care scârţâiau şi trosneau din toate încheieturile atunci când Hamel îşi făcea curaj să se aşeze pe vreunul dintre ele.

            La început spaţiul dezgustător în care trebuia să trăiască îl entuziasmă. În loc să se descurajeze, să se înspăimânte, să se gândească măcar să se întoarcă acasă, Hamel îşi simţea pieptul cuprins de hotărâre şi de încredere. Chiar îi era poftă să sufere, să ducă lipsuri, tocmai pentru a-şi putea gusta şi mai mult ascensiunea, succesul, atunci când lucrurile ar fi devenit din ce în ce mai bune. Timp de doi ani răbdă de foame în unele nopţi, răbdă de frig şi de singurătate. Oricât încercase, nu reuşise să-şi facă prieteni printre oamenii prea ocupaţi să meargă cu capul în pământ înspre birourile în care îşi pierdeau viaţa şi apoi, seara, înspre apartamentele minuscule, un alt fel de coşciuge în care, pentru câteva ore, îşi odihneau leşurile vii. Pe Hamel nu îl descurajă această robotizare a oamenilor, îl motivă şi ea. Încercă să se apropie de unii colegi de la muncă, încercă să îşi deschidă sufletul şi să îi atragă în lumea lui în care totul era ideal şi visare. Dar nu îşi găsise locul potrivit, între oameni care nu trebuia decât să apese pe butoane şi să aştepte, cu privirea pierită, să treacă cinci minute pentru a le apăsa din nou. Singurătatea începea să îl roadă şi să îl slăbească – întrerupsese orice legătură cu familia după ce maică-sa, înlăcrimată, îl conjură să se întoarcă acasă. Într-o seară îi telefonase, sătul de preaplinul singurătăţii lui, îi povesti lucrurile prin care trecuse, prin care trebuia să treacă şi care uneori îl exasperau. Un loc de muncă nesatisfăcător, o cocină căreia îi spunea casă şi, mai ales, singurătatea. Singurătatea care îi măcina oasele, sufletul şi speranţele. „Cum să mergi mai departe dacă nu ai cui să-i împărtăşeşti ceea ce visezi?! Şi cum să suporţi toate relele care ţi se întâmplă, dacă nu ai un umăr pe care să îţi sprijini capul plin de gânduri sau trupul obosit de prea multe pahare?!”

            Reuşise să lege câteva amiciții sporadice. Una la primul loc de muncă, dar după ce îl schimbase timpul nu-i mai permitea să îşi revadă prea des prietenul. Încercară să mai vorbească la telefon din când în când, apoi totul se stinse. Prea mult timp investit în nimicuri ajunsese să îi obosească pe amândoi şi, fără să îşi spună, renunţară unul la altul. Îi era ruşine să intre în vorbă cu cei de vârsta sa, pe stradă, în cârciumi, oriunde. Uneori se uita insistent la câte o persoană, chemând-o din ochi, implorând-o să vadă dincolo de aparenţe, să îi ghicească singurătatea şi să i se alăture la câte o masă prin diverse baruri insalubre. Dar privirile nu îi erau niciodată înţelese. Bărbaţii le percepeau ca pe o agresiune şi, nu de puţine ori, Hamel fusese apucat de guler şi scuturat bine, ba chiar pocnit şi lăsat să alunece moale pe locul său. Femeile îi zâmbeau dispreţuitor şi căutau să evite un al doilea contact vizual, considerându-l deloc atrăgător, dimpotrivă.

31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.