Eliberări

          Adevărul este că în viață toți pierdem câte ceva – inocențe, oameni, speranțe. Și nu știm cum să ne ducem la capăt pierderile decât pierzându-ne pe noi, într-un fel sau în altul. Dar de multe ori fețele noastre spun totul. Un zâmbet amar poate ascunde minciuna, la fel cum o urare de “noapte bună” ascunde căderea. Căderea din visul în care ne spunem că viața ne-a fost dată ca bucurie. De fapt, unii ar spune că viața ne-a fost dată ca învățătură: să nu furi din alții, pentru că doar așa vei rămâne aici, în așternuturi pătate de lipsa sentimentului.

Reclame

Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

:)

          Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.

.

          Știi cum e cu mânuirea cuvintelor? E ca și cum le-ai lăsa să curgă peste oameni și să îi erodeze. Știi cum e cu despicatul apelor? Nici eu nu știu. Cuvintele nu despică ape și nu apropie oamenii pentru totdeauna. Sunt doar pretexte pentru apropieri, pentru exhibiții, pentru îndepărtări. Pentru moarte – moartea nu intervine când ne dăm ultima suflare, doar când spunem ultimul cuvânt. “Știi cum e cu mânuirea cuvintelor?” mă întreb în multe nopți și răspunsul îmi este mereu același: “Nu știu”. Pentru că de cele mai multe ori sunt spuse cui nu trebuie.

 

Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

P.S.

          „Ce ştii tu?!” îţi aruncam mereu, de ni se strepezeau amândorura dinţii, ţie de nervi, mie de ruşine. Oricât ar şti un altul mai mult, de multe ori preferăm să învăţăm din greşelile noastre, şi te trezeai ca alţii, cărora încă viermii nu le-au luat grijile de pe oase, vorbind în surdină. Nu, nu în surdină. Degeaba. Pe unii nu îi ascultă nici ecoul şi, oricât mi-aş spune că eu sunt eu, de multe ori mă simt doar ecoul tău în lumea asta. Într-o lume în care… eh! Ce ştii tu?! O lume care fură sărutări; o lume în care aroma unei femei nu îţi poate rămâne, în final, decât pe palmă. O lume în care promisiunile sunt vorbe goale, doar bune să fie încălcate. Mă mir, din când în când, de lumea asta care se opreşte să se privească în oglindă doar când trebuie să îşi perie părul. Iar noi, noi cei care eram devenim nici măcar amintire, doar spiritul unei bucurii de mult uitate, trântită în pragul iernii ca un cadou nedorit al memoriei.

           Într-o zi mă gândeam la memorie. Nu este ca a maşinilor, să o poţi şterge. Poţi doar să o laşi să se prăfuiască, şi să îţi laşi viaţa cea nouă – eu aşa îi spun – să îşi urmeze cursul. Mai poţi să te faci că ai uitat, dar asta nu ajută prea mult, cui îi place să plângă pe la mesele străinilor?! Asta fac vieţile noi, ne aduc în cale străinii, ne aduc sub paşii lor numai buni să aducă uitarea. Acea uitare care nu mai permite să îţi aminteşti timbrul vocii, chiar dacă în anumite momente ţi se pare că auzi unul în urechi. Până şi timbrul vocii se schimbă, şi devine un soi de uitare, sau de amorţire, sau de minciună, sau de furt. De parcă vreun bărbat i-ar fura altuia femeia care nu mai este a lui! De parcă o minciună mai poate fura o speranţă care a murit în agonie! De parcă totul ar fi altfel dacă oamenii te zguduie şi îţi urlă în ureche „nu poţi trăi în trecut!” Şi doar ştii, că îţi tot spuneam, eu pot orice. Doar că de la un timp nu mai pot fără o atingere de mână care să îmi lase în suflet urme. Nici fără o voce care să îmi spună că ar trebui să merg în direcţia pe care nu o înţeleg – mai sunt unii care se simt orbi pe măsură ce văd tot mai mult. Închipuie-ţi, un orb care merge fără să bage în seamă un sărut, o atingere, un hohot de râs. De ce să te mai opreşti când lumea râde de tine?! Doar că şi opririle au legătură cu viaţa sau cu moartea, iar dispariţiile misterioase nu fac parte decât din literatură, din rânduri scrise sau nescrise – din rânduri nescrise, aşa cum mi-au rămas toate gândurile pe care aş fi vrut să ţi le aduc în loc de flori pe lespezi umezite de ploaie. Gândurile, atingerile, apropierile; căldura trupurilor lipite în sărut sub cerul plumburiu de iarnă abia începută. Asta suntem – nu, nu suntem oameni, suntem de prea multe ori instincte. Dorinţe, liste de dorinţe care nu se pot împlini şi care mor odată cu noi. Doar cei cărora le place să se văicărească mor odată cu dorinţele lor. Dar noi eram altfel, ştiam să ne alegem alte ţeluri fără să le permitem celor vechi să agonizeze. Noi eram noi. Eram putere. Eram viitor. Eram ceea ce mulţi nu vor ştii niciodată ce înseamnă – iubire. Şi atunci, este normal să mă întreb, „ce ştii tu?!” de când nu te mai apasă nici cerul, nici visul. Doar lespedea rece pe care nu mai las decât un sărut. Pentru că tu nu ştii, nu mai ştii ce înseamnă libertatea completă şi nici iubirea pe care ai fi capabil să o arunci în buzunarul oricărui oropsit de soartă care lăcrimează depănându-şi povestea lui tristă. Tu nu mai ştii nimic, la fel cum nu mai ştiu nici eu. Doar că tu te-ai pierdut între stele, în timp ce eu mă pierd în vise şi în ochi. Alţii, alţi ochi. Dar oricât m-ar sorbi, oricât m-ar durea privirea lor, oricât aş tânji-o, mă simt acelaşi. Acelaşi care, de la o vreme încoace, nu poate să îndure o altă şoaptă decât aceea pe care ai auzit-o când deja plecasei: „de ieri lumea e mai săracă în minuni”!