Literare

          Lumea literară e plină de legende pe care nu aș fi vrut să le știu. Nu știu ce nimic de scriitor a fost omorât de altul care s-a supus comenzilor, cică. Și nu știu mai care, și-o ține legată de genunchi. Clar nu vorbim de inteligență. Și, încep să-mi spun, decența e dată în pizda mă-sii. Doar pentru că nulitățile nu se luptă pentru supraviețuire. Se luptă să existe.

Reclame

Fragilități

          Îți amintești? Eu nu.

          Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.

          Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.

Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.

B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)

Final

          Americanii au un obicei prost, dar nu așa prost pe cât spun unii. Anume, după anumite experiențe, să se întrebe ce au învățat din ele. Extrapolând, pot apărea și în cultura europeană oameni care să își pună întrebări (înaintea americanilor). Doar că noi nu luăm experiențe anume la disecat, ci perioade de timp.

          Și dacă ar fi să mă întrebe cineva ce am învățat din anul care a trecut, foarte probabil ar fi să spun că nu știu. Nu pentru că nu aș fi evoluat – Doamne ferește! Doar pentru că mi s-au întărit concluziile și pentru că nu mi s-a schimbat visul. Pentru că, îmi spun, ce s-a trăit aiurea trebuie uitat, pentru că tot ce contează trebuie să aibă importanță. Și oricât de puțină importanță se dă literii scrise, cred în continuare că va supraviețui. Așa cum supraviețuiește iubirea. Așa cum amintirea rezistă în fața timpului. Și dacă vreun american m-ar întreba ce am învățat din anul ăsta, aș spune ce aș fi spus mai demult: am învățat să iubesc. Am învățat să urmăresc visul, chiar dacă unora le-ar fi părut de multe ori vânare de vânt. Am învățat să nu uit ce e frumos și să mă debarasez de ce nu mai contează. Și am învățat să rămân eu, indiferent de ce s-a întâmplat. Pentru că cea mai mare trădare de care e capabil omul e trădarea față de sine însuși. Final? Nu! Doar încă un început. Uneori nu e important să naști. Ci să te naști. De câte ori poți. La Mulți Ani!