Nostalgii

          Mi-am amintit, în mod ciudat, de o melodie care la vremea ei mi-a însemnat ceva. Nu am crezut niciodată că i-a trecut vremea, mereu mi-am spus că inima mea a început să bată mai încet. Dar ale altora au încetat să bată. De tot.

Anunțuri

Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Naturala mare fericire

          „Eşti morbid”, îmi spune un prieten nenorocos, privind ce am devenit. Îmi luasem lucrul cu mine şi şi-a dorit să sufere şi el. Doar pentru că vara nu scriu. Nu mult. E ca un principiu – ce rost mai au vorbele când femeile se dezbracă?!

          Am ridicat din umeri, cu zâmbetul pe buze. Râdeam în sinea mea spunându-mi că nimic nu e mai morbid decât viaţa. Dacă eu mi-am ucis ultimele personaje, viaţa sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi. Ei, acum să îmi mai spună cineva că sunt morbid! Tocmai când vara în agonie face loc minunăţiei lumii. Pentru că puţine lucruri se compară cu Toamna când se dezlănţuie în culori, în capricii, în patimi, în cuvinte. În cuvintele pe care abia aştept să le aştern pe hârtii, un dans dezlănţuit în mijlocul unui carnaval. Deh, stereotipii avem toţi!

Delir scurt

          Şi uneori, ca om, te întrebi de ce trăieşti. Să îmi fie iertat, dar cei care nu se întreabă nu sunt decât animale bune de pus la jug. Dincolo de asta, după ce te hotărăşti să trăieşti, „fie ce-o fi”, începi să doreşti. Şi fiecare îşi doreşte altceva. Doar că altceva-ul se reduce la un singur lucru. Chiar şi atunci când viaţa devine un cântec de sirenă care te face să te arunci în adâncuri. Problema e că uneori ne trezim. Din viaţă, din beţie, din vis. Din orice.

Doar puţin gotic

          Îmi atrăgea cineva atenţia că nu mai scriu cu atâta poftă cu câtă scriam cândva, pe vremuri. Nu pot să spun dacă m-a surprins sau nu. Mai degrabă mi-a venit să mă întorc în mine şi să mă gândesc; nu neapărat dacă este adevărat sau ba, doar dacă fac ceea ce fac aşa cum mi-am dorit. În faţa neputinţei nu poţi să accepţi că lucrurile sunt diferite de ceea ce simţi: ce nu se întâmplă se surpă. Iar visele sunt mai fragile decât o strângere de mână venită din partea unei personalităţi de melc.

Ne-literare

          Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!