Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

Reclame

.

          “Mai sperai ceva?” mă întrebase cineva într-o noapte în care frumusețea lunii pălise. “Nimic”, am răspuns. Dar asta cred că este frumusețea speranței, nu șansa de a se concretiza, ci încăpățânarea de a îți urma sufletul.

Stereotipie

          Ar fi trebuit să anunț mai multe nașteri. Ca o împlinire personală, aș fi putut spune că viața mi-a îndeplinit una dintre cele mai fierbinți dorințe. Am preferat să tac, uneori bucuriile mari e bine să fie trăite în tăcere. O tăcere care nu îndepărtează oamenii. Așa am învățat, nu tăcerile îndepărtează oameni, ci viața. Dar, în mod ciudat, tot viața îi poate apropia, cu meandrele ei. Chiar și când în disperările crunte simțim că nu mai avem cui să mai cerem să ne stea alături. Azi chiar ne naștem!

Comercial

          Nici nu mai știu pentru ce mi se plângea – pentru realități sau pentru închipuiri care i-ar fi făcut oricui realitatea mai frumoasă. Adevărul este că dacă începi să îți pese de nimicuri ajungi să îți uiți latura umană. Să te dezumanizezi, să te pierzi de tine, pe tine, să te transformi în ce nu erai. Și fără tine însăți, sau însuți, nu merită să cucerești Universul. Nici alte planete. Pentru că, orice motivație ai avea, e prea slabă în singurătate. Dar asta se spune mereu, ca într-un dicton mult prea comercial…

Stereotipie

          „Fiecare om le are pe a le lui”, mai spun câte unui judecător pripit, indiferent dacă este în faţa mea sau face parte din mine. Cred că mi-a luat o veşnicie să accept că fiecare om trebuie luat ca atare, chiar dacă ne-am dori să fie altfel. Ei, oamenii să fie altfel; sau viaţa, sau… Era să spun „sau moartea”, dar moartea nu! De multe ori mi-am dorit să schimb lucrurile, să găsesc pârghia de care are cineva nevoie pentru a răsturna lumea. Nu, nu cred că o poate clinti cineva, şi de aceea îmi mai spun că viaţa trebuie trăită într-o continuă căutare donquijotistă sau în renunţare. Dar, cum mă tot întreb uneori de la o vreme, de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânuăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!-ul de rigoare.