……

          Oamenii? Niște mincinoși. Toți. Deși îl declară, nu știu nici măcar să își urmărească propriul bine. Și când nu sunt în stare să îl atingă, în loc să se victimizeze, caută să se transforme în eroi. “Mă sacrific pentru că iubesc prea mult ca să împovărez pe cineva”. Celor care au un singur punct de vedere le-aș striga un singur lucru: “Tâmpiților”!

          Băusem un pahar cu cineva care se lăuda că tocmai își pusese dinții. Dar un filosof – român, culmea! – spunea că cei mai mari dușmani ai omului sunt dinții. Și. aș adăuga eu, prostia. Și lipsa de sentiment. Și nevoia de a se pune în genunchi.

Reclame

Suflete

          Să nu vă luați după scriitori. Totul moare, chiar și capodoperele pe care ei le cred veșnice. Nici măcar iubirea nu e veșnică, suferința cu atât mai puțin. Ce nu înțeleg unii îndrăgostiți este că nu trebuie să poarte războaie nici cu ei înșiși, nici cu veșnicia, nici cu orgoliile, nici cu uitarea. Poate războiul pe care îl are de dus orice om este să își păstreze sufletul în care îi adoarme, în fiecare noapte, iubirea. Și astfel, cei care se iubesc nu mai devin altceva decât frați întru arme.

Eliberări

          Adevărul este că în viață toți pierdem câte ceva – inocențe, oameni, speranțe. Și nu știm cum să ne ducem la capăt pierderile decât pierzându-ne pe noi, într-un fel sau în altul. Dar de multe ori fețele noastre spun totul. Un zâmbet amar poate ascunde minciuna, la fel cum o urare de “noapte bună” ascunde căderea. Căderea din visul în care ne spunem că viața ne-a fost dată ca bucurie. De fapt, unii ar spune că viața ne-a fost dată ca învățătură: să nu furi din alții, pentru că doar așa vei rămâne aici, în așternuturi pătate de lipsa sentimentului.

Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

:)

          Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.

.

          Știi cum e cu mânuirea cuvintelor? E ca și cum le-ai lăsa să curgă peste oameni și să îi erodeze. Știi cum e cu despicatul apelor? Nici eu nu știu. Cuvintele nu despică ape și nu apropie oamenii pentru totdeauna. Sunt doar pretexte pentru apropieri, pentru exhibiții, pentru îndepărtări. Pentru moarte – moartea nu intervine când ne dăm ultima suflare, doar când spunem ultimul cuvânt. “Știi cum e cu mânuirea cuvintelor?” mă întreb în multe nopți și răspunsul îmi este mereu același: “Nu știu”. Pentru că de cele mai multe ori sunt spuse cui nu trebuie.