.

          M-am trezit că nici nu mă trezisem şi aveam impresia că e duminică. Duminică – zi plăcută de proşti şi de preacredincioşi. De feţe bisericeşti macabre care se dau în spectacol pozând în sfinţi. De oameni fără căpătâi care nu ştiu să îşi folosească minutele. De… oare de ce mi-aş stoarce tâmplele în căutarea celor mai abjecte afirmaţii perfect valabile (sau aplicabile) unei zile de duminică?! Bine că azi e sâmbătă, zi fără miros de tămâie, mai degrabă cu aromă de vis. Doar să nu îmi spună cineva că nu şi-a dorit niciodată să întoarcă timpul!

Nopţi albe

          Orice s-ar spune, este greu să fii serios când eşti neserios. În celălalt fel merge mai uşor, pentru că adevărurile mari se spun în glumă. Nici nu ştiu când, prins în faţa unei coli aproape albe, m-am trezit că s-a făcut dimineaţă. Şi eu mă întrebam unde sunt, cine sunt. Pentru că aşa este bine, să te pierzi de tine uneori, doar pentru plăcerea de a te regăsi. Iar eu cel mai bine m-aş regăsi în zori, în nişte braţe anume pe care le vreau eu, lăsând ca din oboseală să nu mai iasă cuvinte, doar diamante. Că vorba cântecului de noapte albă… „Now there’s just paper to heal the sun”

Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Filă de jurnal

          Dacă aş ţine un jurnal, pentru astăzi aş nota:

          Ştiu, nu este deloc elegant să fie aduse sub ochii lumii corespondenţele particulare, decât dacă vorbim de vedete contrafăcute sau de scriitori morţi. Şi totuşi, îmi scria o persoană care riscă să îmi devină dragă: „am vrut să îi fac şi pe alţii să înţeleagă că sunt bucurii mult mai mari pe lumea aceasta, în afara celor ariviste, în care, din păcate, cred cei mai mulți”. Eu citeam în nocturnă, cu nasul în vârfuri, cu capul în nori, cu norii în lumi care se vor naşte.

Soi de confesiune

          Posibil ca azi să fi fost o zi potrivită pentru confesiuni. Poate pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Sau, ca necazul, mereu însoţit de alte belele, mă şi văd cutreierând pe străzi, invitând până şi cerşetorii la o băută – că deh, berea tot aliment e, cine are nevoie de pâine pe căldurile astea?! Şi, pentru că – dacă tot vorbeam de confesiuni – americanii afirmă sau confirmă că barmanii sunt cei mai buni psihologi, deci cine are nevoie de cabinete sterile în loc de pahare pline?! De-asta ziceam de confesiuni, că uneori se fac cu drag, alteori cu indiferenţă, mai ales în crâşmele americane. Problema, totuşi, e că totul pleacă, dacă nu de la iubire, din ea. Dar cum vorbeam cu cineva în faţa unui pahar înspumat, cei care dau vina pe sentiment sunt, de fapt, cei incapabili să îl trăiască. Aşa cred acum.

Ploi

          Eu nu am văzut ceruri descheiate la şliţ, numai oameni; dar se pornise să plouă. Părea mai mult că scuipă – cam aşa cum scuipă oamenii cu lacrimi pe visele neîmplinite, cele pe care simt că trebuie să le înlocuiască. Şi, în timp ce căutam cu disperare un pachet de ţigări, mi-a trecut prin minte că orice scriitor ar trebui să-şi caute răspunsurile la întrebări prin buzunare. Nu, nu pentru că l-ar găsi, doar pentru că de multe ori absenţa răspunsului nu poate naşte decât întrebări.