Apocaliptic

          Apoliptic vorbind, pentru că prostia este mare și până și mayașii ar trebui să-și ceară scuze în fața fanilor lui Dumnezeu pentru sfârșitul lumii prost prevestit, suntem pe marginea prăpastiei. Isteria covidului, devenită între timp subiect de glumă și de bârfă, a aprins până și cele mai sterpe imaginații. Conspiraționiștii își freacă palmele, sărmanii cu duhul îndeamnă la revoluție pentru că le sunt încălcate drepturile de a pierde vremea înafara propriilor ziduri (să fim înțeleși, nu ziduri ale minții, alea rămân) și visătorii, normal, visează la vremuri mai bune. Unii visători devin futuriști (deh!), alții nostalgici – primii speră să se mai deschidă vreodată cârciumile, ceilalți susțin că ar da timpul înapoi până în clipa în care s-ar regăsi pe ei înșiși împliniți, fericiți, plini de puterea pe care o inspiră visarea. Problema cu oamenii e simplă. Mulți sunt naivi, mulți sunt proști. Problema cu visătorii e și mai simplă: ei nu vor fi fericiți niciodată, pentru că orice visător care se respectă, în clipa în care își împlinește un vis (sau abandonează unul), își caută altul. Dar cum sunt și ei tot oameni, nu pot da nicidecum timpul înapoi și sunt siliți să meargă până în pânzele albe agățându-se de anumite mecanisme care le dirijează nu numai comportamentul ci și gândirea. Marea problemă va fi cu concursurile de miss – care, probabil, din pricina sau datorită distanțării sociale nu se vor mai ține o vreme. Ca atare, nicio țâțoasă, mai mult sau mai puțin brunetă, nu va mai putea declara că visul ei este pacea mondială. Și nici nu este nevoie, pentru că omenirea a cam depășit momentele în care să mai vrea pace. Mai degrabă, în ultima vreme celebrele preșuri din fața ușii inscripționate, plastic, “Welcome” ar fi trebuit schimbate cu altele: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrante”. Că vom ieși din case, pun pariu. Că ne vom elibera, pun pariu că nu se va întâmpla. Și în goana după slujbe, poate (prea) multe făcute de popi, omul va uita că lumina nu apare pentru că Pământul se învârte în jurul soarelui, ci pentru că sufletele noastre permiteau, cândva, acest lucru. Beznă totală? Sper că nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

„Dragă jurnalule” (stereotipie)

          Dragă jurnalule – așa ar începe toți nenorociții pe care un amărât de psiholog ascuns între hârțoage cărora nu le dă de cap în umbrele unui cabinet ronțăit de igrasie îi obligă să noteze într-un carnețel ceea ce simt. La asta s-ar rezuma tot – “dragă jurnalule”. În rest, suferințele, frustrările, visele și dorințele nu ar mai conta deloc. Suntem prea oameni ca să ne mai pese și, treptat, orice am scrie după acest “dragă” riscă să capete – în imaginația imbecililor – inclusiv statutul de operă literară. Orice ne-ar spune binevoitorii, prietenii închipuiți, iubirile mincinoase și alte asemenea furturi de suflet, oamenii nu sunt făcuți să se vindece. Nici de prostie, nici de falsitate, nici de traume. Mai ales de traume, deși nu aș putea spune că falsitatea e mai vindecabilă. Nici ticăloșia. Deci, dragă jurnalule, cum ar scrie unii în speranța că ar putea deveni, dacă nu ceea ce au fost, măcar alții, mai liniștiți, îndrăznesc să recunosc că aș fi primul care ți-ar da foc sau te-ar bate în cuie și te-ar smulge de pe ele foaie cu foaie ca pe un timp pierdut zi de zi, în speranța că orice fel de rană provocată de simpla existență s-ar vindeca. În realitate, oamenii nu sunt născuți să se vindece. Mai degrabă, apar tocmai pentru a dovedi că dincolo de faptul că viața este un miracol, tot ea ne face să ne dorim moartea. Și că, într-un final, nu suntem niciodată ceea ce ne dorim să fim, mai degrabă o sumă de stereotipii de care ne agățăm. Și că nu devenim niciodată ceea ce vrem să devenim ci orice se nimerește – nebuni, șocați, speriați, dezamăgiți, suferinzi. Doar tu, “dragă jurnalule”, ai putea rămâne același dacă nu ți s-ar rupe filele. Pentru că, dacă ai rămâne intact, oricine ar putea da timpul înapoi știind, de exemplu, aflând cu precizie, că exact acum opt ani îi era suficient un zâmbet. Acela care încălzea totul, îngăduitor, vesel, plin de iubire și de bucurie. Dacă oamenii ar avea memorie bună nu s-ar uita pe ei. Și, probabil, și-ar aminti și ce au trăit înainte să se vândă pentru cine știe ce minciună. Poate atunci, dincolo de alte derapaje pe care să le considere înaintare în timp, ei înșiși ar rămâne doar stereotipii. Pentru că și-ar prețui fericirea, chiar dacă este una pierdută.

.

          Și cred cu tărie că atunci când te îndrăgostești și nu vezi rostul trebuie să pleci. Chiar dacă gândul nu îți dă pace. “Ce ar fi putut să fie”? Nimicul nu contează cum poate fi atins. Important este să-și facă treaba. Să împingă oamenii pe drumul lor. Al unora, poate plin de oameni. Al altora, plin de cuvinte. Și la hotărârea că vieții nu i se pot trage concluzii. Nici măcar învățăminte. Oricât se cred boii nemuritori, se înșeală. Oricât se crede cineva de neînlocuit, se înșeală. Dar sentimentul poate rămâne mereu același.

(I)Relevant

          “Da știu, tu vrei să schimbi lumea”, îmi zice un moș zâmbind feroce-acuzator și prostește în felul lui. Mi-am spus că nu merită să îl blagoslovesc nici măcar cu o flegmă – bătrânii își merită demnitatea în moarte, indeferent dacă sunt inteligenți sau niște dobitoci. Și am încercat să nu îl iau în seamă, pentru că știu că nu poate opri schimbarea. Până la urmă, sunt unii care în literatură au rezistat două mii de ani, și anul revoluțiilor, ăla, 1848, e mult mai aproape. Dar moșul îmi zâmbea strâmb și îmi intindea mâna ca o umbră a unui trecut chircit curând care ar trebui aruncat la gunoi. Iar eu mă simțeam prea bătrân să mai lupt cu el și să-i sting rânjetul de pe buze. Și urlam după ce am fost cândva.

Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.

Literare

          Lumea literară e plină de legende pe care nu aș fi vrut să le știu. Nu știu ce nimic de scriitor a fost omorât de altul care s-a supus comenzilor, cică. Și nu știu mai care, și-o ține legată de genunchi. Clar nu vorbim de inteligență. Și, încep să-mi spun, decența e dată în pizda mă-sii. Doar pentru că nulitățile nu se luptă pentru supraviețuire. Se luptă să existe.

Fragilități

          Îți amintești? Eu nu.

          Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.

          Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.

Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.