B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)

Final

          Americanii au un obicei prost, dar nu așa prost pe cât spun unii. Anume, după anumite experiențe, să se întrebe ce au învățat din ele. Extrapolând, pot apărea și în cultura europeană oameni care să își pună întrebări (înaintea americanilor). Doar că noi nu luăm experiențe anume la disecat, ci perioade de timp.

          Și dacă ar fi să mă întrebe cineva ce am învățat din anul care a trecut, foarte probabil ar fi să spun că nu știu. Nu pentru că nu aș fi evoluat – Doamne ferește! Doar pentru că mi s-au întărit concluziile și pentru că nu mi s-a schimbat visul. Pentru că, îmi spun, ce s-a trăit aiurea trebuie uitat, pentru că tot ce contează trebuie să aibă importanță. Și oricât de puțină importanță se dă literii scrise, cred în continuare că va supraviețui. Așa cum supraviețuiește iubirea. Așa cum amintirea rezistă în fața timpului. Și dacă vreun american m-ar întreba ce am învățat din anul ăsta, aș spune ce aș fi spus mai demult: am învățat să iubesc. Am învățat să urmăresc visul, chiar dacă unora le-ar fi părut de multe ori vânare de vânt. Am învățat să nu uit ce e frumos și să mă debarasez de ce nu mai contează. Și am învățat să rămân eu, indiferent de ce s-a întâmplat. Pentru că cea mai mare trădare de care e capabil omul e trădarea față de sine însuși. Final? Nu! Doar încă un început. Uneori nu e important să naști. Ci să te naști. De câte ori poți. La Mulți Ani!

Gâsca prin apă

          Ploua cu stele pe singurătatea cerului, și cerul se oglindea în ochii oamenilor. Un nebun urla despre subteranele lui, frustratul – își găsise salvarea într-o poezie îndoielnică pe care nu ar fi apreciat-o nici minerii. În lume, oricare ar fi ea, literară sau nu, tâmpenia e la ordinea zilei. Nu știu dacă e bine să ne ferim. Dar mersul pe apă e mai puțin periculos.

Haz

          Dacă te gândești că totul este un joc, tratezi totul ca atare. Ceea ce am și făcut, alăturându-mă altora dinaintea mea. Nu era cale de mijloc, câștigi sau pierzi. Și ca orice răsturnători de lume, eu și alții, căutam să câștigăm. Unii au câștigat mai mult, alții mai puțin. Unii au pierdut câte ceva, alții au pierdut totul. Ca într-un joc de șah, ne foloseam atuurile crezând că putem păcăli ce ne așteaptă. Cei mai mulți, optimiștii, cred că ne așteaptă fericirea. Pesimiștii, cu priviri aruncate prea departe, cred că ne așteaptă moartea. Și calea de mijloc? Uneori îmi spuneam că viața nu este un joc pe care să îl câștigi, ci unul pe care, chiar dacă durează până în pânzele albe, să îl pierzi până la ultima celulă. Sperând.