.

          “Mai sperai ceva?” mă întrebase cineva într-o noapte în care frumusețea lunii pălise. “Nimic”, am răspuns. Dar asta cred că este frumusețea speranței, nu șansa de a se concretiza, ci încăpățânarea de a îți urma sufletul.

Reclame

Stereotipie

          Ar fi trebuit să anunț mai multe nașteri. Ca o împlinire personală, aș fi putut spune că viața mi-a îndeplinit una dintre cele mai fierbinți dorințe. Am preferat să tac, uneori bucuriile mari e bine să fie trăite în tăcere. O tăcere care nu îndepărtează oamenii. Așa am învățat, nu tăcerile îndepărtează oameni, ci viața. Dar, în mod ciudat, tot viața îi poate apropia, cu meandrele ei. Chiar și când în disperările crunte simțim că nu mai avem cui să mai cerem să ne stea alături. Azi chiar ne naștem!

Comercial

          Nici nu mai știu pentru ce mi se plângea – pentru realități sau pentru închipuiri care i-ar fi făcut oricui realitatea mai frumoasă. Adevărul este că dacă începi să îți pese de nimicuri ajungi să îți uiți latura umană. Să te dezumanizezi, să te pierzi de tine, pe tine, să te transformi în ce nu erai. Și fără tine însăți, sau însuți, nu merită să cucerești Universul. Nici alte planete. Pentru că, orice motivație ai avea, e prea slabă în singurătate. Dar asta se spune mereu, ca într-un dicton mult prea comercial…

P.S.

          „Ce ştii tu?!” îţi aruncam mereu, de ni se strepezeau amândorura dinţii, ţie de nervi, mie de ruşine. Oricât ar şti un altul mai mult, de multe ori preferăm să învăţăm din greşelile noastre, şi te trezeai ca alţii, cărora încă viermii nu le-au luat grijile de pe oase, vorbind în surdină. Nu, nu în surdină. Degeaba. Pe unii nu îi ascultă nici ecoul şi, oricât mi-aş spune că eu sunt eu, de multe ori mă simt doar ecoul tău în lumea asta. Într-o lume în care… eh! Ce ştii tu?! O lume care fură sărutări; o lume în care aroma unei femei nu îţi poate rămâne, în final, decât pe palmă. O lume în care promisiunile sunt vorbe goale, doar bune să fie încălcate. Mă mir, din când în când, de lumea asta care se opreşte să se privească în oglindă doar când trebuie să îşi perie părul. Iar noi, noi cei care eram devenim nici măcar amintire, doar spiritul unei bucurii de mult uitate, trântită în pragul iernii ca un cadou nedorit al memoriei.

           Într-o zi mă gândeam la memorie. Nu este ca a maşinilor, să o poţi şterge. Poţi doar să o laşi să se prăfuiască, şi să îţi laşi viaţa cea nouă – eu aşa îi spun – să îşi urmeze cursul. Mai poţi să te faci că ai uitat, dar asta nu ajută prea mult, cui îi place să plângă pe la mesele străinilor?! Asta fac vieţile noi, ne aduc în cale străinii, ne aduc sub paşii lor numai buni să aducă uitarea. Acea uitare care nu mai permite să îţi aminteşti timbrul vocii, chiar dacă în anumite momente ţi se pare că auzi unul în urechi. Până şi timbrul vocii se schimbă, şi devine un soi de uitare, sau de amorţire, sau de minciună, sau de furt. De parcă vreun bărbat i-ar fura altuia femeia care nu mai este a lui! De parcă o minciună mai poate fura o speranţă care a murit în agonie! De parcă totul ar fi altfel dacă oamenii te zguduie şi îţi urlă în ureche „nu poţi trăi în trecut!” Şi doar ştii, că îţi tot spuneam, eu pot orice. Doar că de la un timp nu mai pot fără o atingere de mână care să îmi lase în suflet urme. Nici fără o voce care să îmi spună că ar trebui să merg în direcţia pe care nu o înţeleg – mai sunt unii care se simt orbi pe măsură ce văd tot mai mult. Închipuie-ţi, un orb care merge fără să bage în seamă un sărut, o atingere, un hohot de râs. De ce să te mai opreşti când lumea râde de tine?! Doar că şi opririle au legătură cu viaţa sau cu moartea, iar dispariţiile misterioase nu fac parte decât din literatură, din rânduri scrise sau nescrise – din rânduri nescrise, aşa cum mi-au rămas toate gândurile pe care aş fi vrut să ţi le aduc în loc de flori pe lespezi umezite de ploaie. Gândurile, atingerile, apropierile; căldura trupurilor lipite în sărut sub cerul plumburiu de iarnă abia începută. Asta suntem – nu, nu suntem oameni, suntem de prea multe ori instincte. Dorinţe, liste de dorinţe care nu se pot împlini şi care mor odată cu noi. Doar cei cărora le place să se văicărească mor odată cu dorinţele lor. Dar noi eram altfel, ştiam să ne alegem alte ţeluri fără să le permitem celor vechi să agonizeze. Noi eram noi. Eram putere. Eram viitor. Eram ceea ce mulţi nu vor ştii niciodată ce înseamnă – iubire. Şi atunci, este normal să mă întreb, „ce ştii tu?!” de când nu te mai apasă nici cerul, nici visul. Doar lespedea rece pe care nu mai las decât un sărut. Pentru că tu nu ştii, nu mai ştii ce înseamnă libertatea completă şi nici iubirea pe care ai fi capabil să o arunci în buzunarul oricărui oropsit de soartă care lăcrimează depănându-şi povestea lui tristă. Tu nu mai ştii nimic, la fel cum nu mai ştiu nici eu. Doar că tu te-ai pierdut între stele, în timp ce eu mă pierd în vise şi în ochi. Alţii, alţi ochi. Dar oricât m-ar sorbi, oricât m-ar durea privirea lor, oricât aş tânji-o, mă simt acelaşi. Acelaşi care, de la o vreme încoace, nu poate să îndure o altă şoaptă decât aceea pe care ai auzit-o când deja plecasei: „de ieri lumea e mai săracă în minuni”!

Stereotipie

          „Fiecare om le are pe a le lui”, mai spun câte unui judecător pripit, indiferent dacă este în faţa mea sau face parte din mine. Cred că mi-a luat o veşnicie să accept că fiecare om trebuie luat ca atare, chiar dacă ne-am dori să fie altfel. Ei, oamenii să fie altfel; sau viaţa, sau… Era să spun „sau moartea”, dar moartea nu! De multe ori mi-am dorit să schimb lucrurile, să găsesc pârghia de care are cineva nevoie pentru a răsturna lumea. Nu, nu cred că o poate clinti cineva, şi de aceea îmi mai spun că viaţa trebuie trăită într-o continuă căutare donquijotistă sau în renunţare. Dar, cum mă tot întreb uneori de la o vreme, de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânuăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!-ul de rigoare.