Suflul nopții (III)

          La câteva luni de când se cunoscuseră, pe la mijlocul lui octombrie, Amanda se îmbolnăvi. O pneumonie o ţintui la pat şi, deşi nu îi plăcea să o vadă bolnavă, Hamel se bucură. Pe el îl sunase primul să îi dea vestea proastă şi tot pe el îl însărcinase să îi poarte de grijă. Seara, când pleca de la serviciu, Hamel trebuia să se îngrijească de Amanda. Îi făcea cumpărăturile, îi servea masa, îi făcea ceaiuri, îi dădea medicamentele. Se simţea util, se bucura nu numai că legătura dintre ei se strângea, dar şi pentru că, prima oară după multă vreme, i se părea că are un rost. Unul pe care i-l dădea nu numai iubirea pentru Amanda, ci şi posibilitatea de a o arăta. Intra zâmbitor în apartamentul ei cu cheia pe care i-o dăduse ea şi se simţea ca acasă. Îşi punea haina în cuier, o saluta, o săruta pe frunte şi o întreba cum îi fusese ziua. Apoi îi povestea şi el câte ceva şi chiar încerca să o facă să râdă, deşi ştia că hohotele ei se încheiau mereu cu un acces de tuse îngrozitoare. Într-o seară, pe când se îndrepta cu paşi grăbiţi înspre momentele lui de fericire, Hamel zări pe o alee lăturalnică o lumină puternică, a unui magazin de care nu îşi amintea. Curios, gândindu-se că ar putea găsi ceva care să îi aducă bucurie Amandei, cercetă vitrina. Cărţi vechi, cu coperte roase de vreme, cu file îngălbenite de timp şi transformate de mult în uitare, îi captivară privirile. Intră pe uşa scundă, neluând în seamă un clopoţel care sună răguşit. Dintre rafturi se desprinse silueta unui bătrân cu părul foarte alb, adus de spate, dar cu faţa netedă, aproape tinerească. Îl salută privindu-l pătrunzător şi îl întrebă dacă poate să îi fie de folos cu ceva. Hamel ridică din umeri. Nu ştia dacă bătrânul i-ar fi fost de ajutor, dar se gândi că o carte ar putea să o bucure pe Amanda. Neştiind ce să aleagă ceru una cât mai puţin prăfuită şi ceva mai nouă. Nu ar fi dorit ca pagini îmbâcsite şi pline de praf să îi provoace Amandei tusea, prefera să o facă el cu glumele lui.

            – Poate ceva de dragoste? întrebă vânzătorul cu voce obosită.

            – De dragoste să fie, da, de dragoste.

            – Veselă sau tristă?

            Lui Hamel i se păru că în ochii mici ai bătrânului pentru o clipă apăruse o străfulgerare. Îşi alungă senzaţia neplăcută şi ceru o poveste de dragoste cu final fericit. Doar nu era să îi stoarcă lacrimi Amandei cu nenorocirile altora când şi ei doi le aveau pe ale lor!

            – Nu, nu, iubirea dumitale. Veselă sau tristă?

            Hamel mări ochii. I se părea că bătrânul râde în sinea sa de el.

            – Se vede că e tristă, continuă bătrânul, deşi mi se pare că o înveseleşte ceva. Poate o mică speranţă?

            În gândul său Hamel îşi răspunse că nu este loc de speranţă şi privirea i se întristă. Atunci bătrânul chicoti. Se afundă în cel mai întunecat colţ al încăperii şi după câteva clipe reveni tuşind. Ţinea sub braţ o carte pe coperta căreia nu scria niciun cuvânt. Apoi, răvăşind un raft înterg, scoase cu exclamaţii de bucurie o alta pe care i-o întinse lui Hamel. După ce îi plăti, bătrânul îi întinse şi cartea pe care încă o ţinea sub braţ.

            – Pe asta ţi-o dau gratis. Dacă nu o foloseşti, să mi-o aduci înapoi!

            Vocea îi sunase altfel, joasă, dogită, poruncitoare. Hamel luă cărţile intrigat şi dădu să spună ceva, dar bătrânul îi întorsese spatele şi se îndepărtă printre rafturi.

            În acea seară Hamel nu îşi putu scoate din minte bătrânul şi cartea pe care o primise. Nici vocea, care încă îi răsuna în urechi, poruncitoare. Amanda îl întrebă de câteva ori ce are, dar Hamel  nega mereu că i s-ar fi întâmplat ceva. După o oră, pretinzând că îl doare capul, se pregăti să plece acasă. O lăsă pe Amanda în pat, după ce îi întinsese, aşa cum se obişnuise, medicamentele şi paharul cu apă. În cămăruţa sa se trânti pe pat şi începu să citească acea carte care îl intriga pe măsură ce o parcurgea pagină cu pagină. Vorbea despre spirit, despre suflet şi despre trup, despre puterea gândului şi despre capacitatea omului de a-şi impune voinţa în faţa universului şi a altor oameni. Întâlni în dese rânduri cuvântul „magie”, dar nu îl luă în seamă pentru o vreme. Găsi sfaturi, incantaţii, avertizări. La un moment dat închise cartea cu mintea vuindu-i de gânduri. „Ce nebun mai crede în magie în ziua de azi?!” Cartea însă îl chema înapoi paralizându-i voinţa de a mai face altceva, în timp ce o idee i se înrădăcinase în creier. „Dacă aş încerca să aplic ceea ce citesc? Dacă aş putea, cu ajutorul supranaturalului, aşa cum scrie aici, să o fac pe Amanda să mă iubească?”

            De câte ori alunga acel gând, tot de atâtea ori revenea la el. Îşi punea singur obstacole doar cu scopul de a le demonta. „M-ar iubi Amanda pe mine, cu adevărat, sau i-ar fi voinţa paralizată?” Se zbătu toată noaptea în aşternutul său, cântărind ce ar fi mai uşor de suportat, o iubire pe care ştia că nu o câştigase, sau o aşteptare veşnică, una al cărei final nu putea fi altul decât Amanda prinsă de braţul unui alt bărbat. Se mai întrebă dacă, totuşi, nu exista şansa ca Amanda să fi început să simtă deja pentru el mai mult decât prietenie. Poate un început de gând care s-ar fi putut transforma în iubire, alimentată de delicateţea lui şi de îngrijirile pe care i le dă. Încercă să deschidă o discuţie pe tema iubirii chiar a doua zi, dar regretă amarnic. Amanda, fără să îşi dea seama cât de mult îl rănea, îi dădu de înţeles că între ei nu poate să fie nimic mai mult decât prietenia care deja îi legase.  Discuţia nu îi alungă numai dubiile, ci îl făcu să se şi hotărască: viaţa fără Amanda era de o mie de ori mai insuportabilă decât orice proces de conştiinţă, orice vinovăţie nerostită de a îi lega voinţa. Tot drumul spre casă îşi repetă câteva cuvinte pe care le reţinuse: „În spirit şi prin spirit există stelele şi demonii”. Era convins că stelele din sufletul său, iubirea pe care o simţea pentru Amanda, era ceea ce trebuia să fie oglindit, prin magie, şi în inima ei. „Pentru că în inimă, îşi aminti, sunt şi Pământul, şi Cerul, şi stelele, şi focul şi vântul şi tot ce există acum şi a existat vreodată”.

            – Singurul lucru pe care nu îl ştie inima, pe care nu îl poate conţine, este viitorul. îşi spuse, răsfoind nerăbdător paginile cărţii.

Anunțuri

Suflul nopții (II)

          Ceea ce ar fi remarcat oricine la Hamel, încă de la prima vedere, ar fi fost ochii. Ochii străjuiţi de sprâncene stufoase şi de cearcăne adânci – unul căprui şi unul de un verde-gri nedefinit. Nasul, imens pentru trăsăturile lui, părea că fusese trântit drept în mijlocul feţei, în batjocură. Buzele subţiri, aproape inobservabile, i se strângeau uneori în grimase de nemulţumire, dar tocmai atunci se curbau, se bombau, datorită dinţilor prea ieşiţi înafară. Şi urechile îi erau mari şi, deşi încercase să îşi lase părul să le acopere, Hamel renunţă când văzu cât de rare îi erau şuviţele castanii. Stârnise foarte des  râsete chiar şi printre colegii de serviciu. Şi, deşi schimbase destule locuri de muncă, deşi erau câţiva care făceau efortul de a-i zâmbi în faţă, Hamel afla, cum-necum, că toţi cei din jurul lui îl râdeau pe la spate.

            Treptat renunţă la încercarea de a-şi face prieteni. Se învăţase să stea cât mai retras, era mereu pregătit să încaseze vreo ironie şi chiar hotărât să râdă la ea împreună cu ceilalţi. Dar în interiorul său devenea din ce în ce mai acrit, mai sătul, mai obosit. Şi cine ştie de când nu l-ar fi ajuns epuizarea dacă nu îşi găsea, rar, unele oaze de linişte. Agnes fusese una dintre ele. Se mutase cu iubitul ei chiar deasupra cămăruţei lui. O întâlni în dreptul scării, ea ar fi trebuit să urce, el ar fi trebuit să coboare. Ciocnindu-se de ea îşi ceru scuze şi dădu să fugă, dar privirea ei îl opri. Era tristă. I se păru că se înseninează când îl priveşte. Începu să spere. După încă două-trei întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplătoare – Hamel pierdea uneori şi câte o oră aşteptând pe culoar pentru a o întâlni ca din întâmplare – Agnes îl întrebă dacă ar vrea să bea o cafea. Hamel acceptă bucuros şi o invită în singurătatea lui. Nu avea nici cafea, nici zahăr. La început nevoile îl învăţaseră că e mai economic să îşi bea cafeaua amară. Apoi descoperi, tot datorită lipsei banilor, că se poate trăi şi fără cafea. Se mutară sus, în apartamentul ocupat de Agnes. Ceva mai spaţios, o încăpere de două ori mai mare decât a lui Hamel, dar tot insuficientă pentru două persoane. Povestiră şi Hamel, flămând să audă oamenii vorbindu-i, tăcu mâlc tot timpul în care Agnes îşi spuse păsurile. Se împrieteniră. Făcură un obicei din a bea cafeaua împreună mai ales după ce ea fusese concediată şi trebui să rămână acasă. De cum se întorcea de la muncă, Hamel se oprea la Agnes. Pleca înainte să îi vină iubitul, un om pe care deşi nu îl văzuse niciodată, îl ura cu ardoare. Îi auzise doar glasul, uneori, noaptea, când striga la ea. Îi auzise paşii greoi în dimineţile în care pleca de acasă. Şi, de două-trei ori, îi auzise palmele abătându-se asupra ei. Nu era altceva decât o brută, dar Agnes mereu îi găsea câte o scuză. Într-o seară, când rămăsese singură pentru câteva zile, se sărutară. Atunci simţi Hamel căldura pe care o uitase, aceea a trupului femeiesc. Începură să fure clipe. Momente, minute, ore. Când se întorcea din oraş, Agnes oprea mai întâi la Hamel. Apoi, pe furiş, ieşea din încăperea lui şi urca în a ei. O vreme lucrurile merseseră destul de bine. Destul de bine cu excepţia momentelor în care Hamel îi auzea gemetele de plăcere în liniştea nopţii. Simţea cum tâmplele încep să-i pulseze, îşi simţea inima încercând să-i părăsească pieptul, amintindu-şi că la fel o auzise şi cu câteva ore în urmă. Doar că în braţele sale, nu în ale altuia.

            Într-o zi Agnes veni la el cu lacrimi în ochi. O părăsise iubitul. Îi lăsase amintire o vânătaie sub ochiul drept şi o sumă exorbitantă de plătit proprietarului. Hamel nu avea cum să o ajute. Îi puse la dispoziţie economiile lui şi încercă să se îndatoreze pentru a o ajuta. Nu mai fu nevoie. Agnes dispăru şi ea după două zile, fără să îşi plătească nimic din datoria faţă de proprietar şi fără să-şi ia rămas bun de la Hamel. O vreme îl roase dorul de ea, apoi doar revolta împotriva ei. După câteva luni o lăsă să-i devină amintire din ce în ce mai ştearsă. Dar odată cu amintirea îşi pierdu şi oaza care îl ţinuse departe de realitatea cu care se confrunta. Hamel înţelese că aşa cum îl întâlnesc, oamenii trebuie să îl şi părăsească. Aşa cum îi părăsise şi el pe cei de acasă, aşa cum dispăruse din viaţa lor doar pentru a apărea cu câte un telefon de felicitare la aniversările părinţilor sau de sărbători.

            Încercă să îşi alunge singurătatea şi cu animale de casă. Îşi luă un câine pe care îl boteză Darky, dar după o vreme se plictisi să îi poarte de grijă. În momentele grele, când era prea strâmtorat cu banii, chiar îl privea cu ură. Câinele nu ştia ce înseamnă nici grijile, nici lipsurile, cerea de mâncare în schimbul devotamentului său. Cerea să fie plimbat, indiferent de vremea de afară. Într-o noapte Hamel îşi duse câinele departe de casă şi îl legă de un gard. „Poate o să îl ia vreo inimă mare, mai puţin împovărată”, se gândi. A doua zi când se întoarse de la serviciu se trezi cu el acasă. Zgâria uşa şi scheuna cerând să fie lăsat să intre. Enervat, îi dădu un şut puternic în burtă. Animalul scheună înspăimântat. Apoi se apropie de el cu coada între picioare, cu urechile lăsate, cu ochi rugători. Hamel îl mai lovi o dată. Apoi încă o dată, cuprins de o furie pe care şi-o stăpânise de prea multă vreme. La un moment dat câinele încercă să muşte. Prinse în dinţi marginea pantalonilor uzaţi ai stăpânului, mârâi şi îi sfâşie. Paguba îl înnebuni pe Hamel. Se opri din lovituri abia când îşi dădu seama că Darky nu mai mişcă deloc. Îi privi blana neagră care nu se mai ridica în respiraţie. Un fir subţire de sânge i se scursese din botul întredeschis. Ochii îi erau închişi – renunţaseră să mai vadă mizeria umană. Hamel izbucni în plâns, puse trupul câinelui într-un sac şi îl aruncă la gunoi.

            Viaţa lui, oraşul în mâlul căruia se afundase de bună voie, speranţele moarte, lipsa de orizont şi de viitor îl făceau pe Hamel să simtă că îşi pierde minţile. Atunci apăru în viaţa lui Amanda. Era o femeie mai mult înaltă decât scundă, cu părul brun, cu ochi căprui şi cu trăsături care îl făcură pe Hamel să se îndrăgostească imediat de ea. Stătea chiar în faţa lui în call center-ul la care lucrau și de multe ori îl făcea să se piardă în visare. Discuţiile le erau scurte, schimburi rapide de replici între telefoanele la care trebuiau să răspundă, când unul când altul. Ea îi zâmbea mereu, larg, cu o privire care uneori i se părea duioasă, chiar dacă o vedea aţintită, la fel, şi asupra celorlalţi. Părea că Amanda iubea omenirea, îşi iubea viaţa şi nu se ruşina de ea. Parcă îşi propusese să aducă în viaţa oricui o undă de bucurie. De multe ori era subiectul central în discuţiile bărbaţilor şi Hamel nici nu mai ţinea minte de câte ori blestema în sinea sa auzind gândurile şi vorbele colegilor lui. Gândea şi el la fel, în singurătăţile lui Amanda îi apărea goală în spatele pleoapelor, gata să îi satisfacă instinctele, dar nu o mărturisea nimănui aşa cum făceau ceilalţi. Se bucura doar că ea ori nu ştia, ori nu lua în seamă vorbele bărbaţilor pe care Hamel şi-ar fi dorit să îi sfâşie cu mâinile goale. Era fericit când, la sfârşitul programului, pleca împreună cu Amanda. Ea nu stătea foarte departe, aproximativ douăzeci de minute de mers pe jos chiar în direcţia în care trebuia să meargă şi el. Păşeau aproape unul de altul şi vorbeau nestingheriţi, liberi, bucuroşi că nu mai sunt întrerupţi, deşi în sufletul său, Hamel se temea ca nu cumva să sune din nou telefonul şi să îl lipsească de atenţia ei. Când nu lucrau pe timpul nopţii, opreau în unele seri să bea câte o cafea şi să îşi piardă timpul împreună. Deşi frumoasă, Amanda era, pentru motive necunoscute lui, singură. Niciun iubit, niciun prieten mai apropiat şi mulţi începuseră să îl invidieze pentru apropierea lor. Ea nu dădea atenţie nimănui într-un mod mai special, doar lui Hamel, îndrăgostitul care, fără să spere la mai mult, căuta să facă orice pentru a-i aduce zâmbetul pe buze.

Suflul nopții (I)

„Căci nu există nimic în lumea vie care să fie atât de diform încât să nu aibă suflet şi, paralel, darurile acestuia.” – Marsilio Ficino –

            Indiferent cum sunt, mari sau mici, oraşele au obiceiul prost de a apăsa oamenii. De a-i apăsa atât de mult încât îi pot duce la pierzanie. Singura diferenţă este modul în care se întâmplă. Oraşele mici se pot transforma, de multe ori, în chichineţe, în camere de locuit în care ţi se pare că te sufocă totul. Că pereţii se strâng, că tavanul începe să îţi apese pe umeri. Simţi că ai vrea să îţi deschizi braţele, aripile, şi să cuprinzi nemărginirea. Doar că nemărginirea nu încape nicicum în locul în care eşti, în locul acela strâmt, şi atunci ori eşti nevoit să îţi iei câmpii, ori trebuie să strângi din umeri, să laşi deoparte visele la necuprins şi să te înrădăcinezi în ceea ce eşti: Nimic.

            În oraşele mari se întâmplă la fel, dar spiritul poate fi zdrobit exact de ceea ce căuta. Aşa se întâmplase şi cu Hamel. Fugise. Fugise dintre ai lui, dintre toţi cei pe care îi cunoştea doar pentru a-şi face un rost în pântecul Nemărginirii. Ca pe mulţi alţii, Marele Oraş îl înghiţise pe nerăsuflate şi Hamel se bucură. De multe ori, în primele luni de la sosire, se oprea din drumul de la serviciu înspre casă, să caşte gura. Să se minuneze de vitrinele luminate, de reclamele strălucitoare aşezate pe blocurile înalte. Se pierdea în mulţime, purtat de graba acesteia, de şuvoiul de oameni care curgea nestăvilit. Încercase nu de multe ori să privească feţe, să zâmbească, să salute, să facă o cunoştinţă măcar din priviri. Îl încânta să umble, vara, în mijloacele de transport murdare, duhnind a transpiraţia călătorilor, spunându-şi că prietenii lui din copilărie ar crăpa de ciudă că nu pot fi şi ei alături de el. Iarna zgribulea, în aceleaşi mijloace de transport prin ale căror încheieturi ruginite sufla vântul îngheţat şi se strecura ploaia. Hamel fusese entuziasmat că, încă de când ajunsese, cu toţi banii pe care îi dăduseră părinţii şi ceva împrumuturi făcute, reuşise să se aranjeze destul de bine. Destul de bine pentru început, până când, în urma unei ascensiuni fulminante în care credea, s-ar fi ridicat deasupra oraşului pentru a şi-l aşeza la picioare, aşa cum văzuse că se întâmplă în filmele cu oameni de succes.

            Visa, îndrăznea să viseze. Îndrăznise să-şi deschidă aripile şi să îşi părăsească viaţa sigură şi plictisitoare, oraşul mic capabil să îi zdrobească idealismul, şi ajunsese departe. Departe de casă, în măduva unui mecanism căruia toţi îi spuneau oraş; un mecanism care îl morfolea pe fiecare dintre cei care îndrăzneau să calce în el, care îi uza pe cei care rămâneau, care indiferent de câte înmormântări ar fi văzut pe străzile sale nu s-ar fi oprit niciodată. Pentru că mereu idealiştii sunt gata să îi înlocuiască pe cei care se pierd cu totul; pentru că amatorii de plăceri mereu vor căuta să îşi cheltuiască sufletul alături de cât mai mulţi care li se aseamănă; pentru că săracii îşi îndură mai uşor sărăcia văzând că nu sunt singuri, dimpotrivă, simţindu-se majoritari şi, în anumite momente, superiori – un sărac de oraş mare este de o mie de ori superior unui mic burghez ascuns în vreun orăşel necunoscut de nimeni. Oraşul cel Mare – un malaxor în care Hamel, fericit ca adolescenţii plecaţi la război bucuroşi că vor fi carne de tun, se aruncase cu capul înainte, hotărât să gripeze maşinăria infernală, să o învingă.

            Nu accepta ideea vreunei înfrângeri chiar dacă trebui să se mulţumească să trăiască într-o cameră înghesuită, mucegăită, în care abia reuşea să respire. O cameră de la demisolul unei clădiri cenuşii, în care avea loc doar de un pat, de un dulap pe care nu reuşea niciodată să îl închidă din pricina hainelor, deşi nu erau prea multe; de o masă parcă făcută în batjocură, cu picioarele strâmbe, peste care mai trecuse și mânia timpului, şi de două scaune care scârţâiau şi trosneau din toate încheieturile atunci când Hamel îşi făcea curaj să se aşeze pe vreunul dintre ele.

            La început spaţiul dezgustător în care trebuia să trăiască îl entuziasmă. În loc să se descurajeze, să se înspăimânte, să se gândească măcar să se întoarcă acasă, Hamel îşi simţea pieptul cuprins de hotărâre şi de încredere. Chiar îi era poftă să sufere, să ducă lipsuri, tocmai pentru a-şi putea gusta şi mai mult ascensiunea, succesul, atunci când lucrurile ar fi devenit din ce în ce mai bune. Timp de doi ani răbdă de foame în unele nopţi, răbdă de frig şi de singurătate. Oricât încercase, nu reuşise să-şi facă prieteni printre oamenii prea ocupaţi să meargă cu capul în pământ înspre birourile în care îşi pierdeau viaţa şi apoi, seara, înspre apartamentele minuscule, un alt fel de coşciuge în care, pentru câteva ore, îşi odihneau leşurile vii. Pe Hamel nu îl descurajă această robotizare a oamenilor, îl motivă şi ea. Încercă să se apropie de unii colegi de la muncă, încercă să îşi deschidă sufletul şi să îi atragă în lumea lui în care totul era ideal şi visare. Dar nu îşi găsise locul potrivit, între oameni care nu trebuia decât să apese pe butoane şi să aştepte, cu privirea pierită, să treacă cinci minute pentru a le apăsa din nou. Singurătatea începea să îl roadă şi să îl slăbească – întrerupsese orice legătură cu familia după ce maică-sa, înlăcrimată, îl conjură să se întoarcă acasă. Într-o seară îi telefonase, sătul de preaplinul singurătăţii lui, îi povesti lucrurile prin care trecuse, prin care trebuia să treacă şi care uneori îl exasperau. Un loc de muncă nesatisfăcător, o cocină căreia îi spunea casă şi, mai ales, singurătatea. Singurătatea care îi măcina oasele, sufletul şi speranţele. „Cum să mergi mai departe dacă nu ai cui să-i împărtăşeşti ceea ce visezi?! Şi cum să suporţi toate relele care ţi se întâmplă, dacă nu ai un umăr pe care să îţi sprijini capul plin de gânduri sau trupul obosit de prea multe pahare?!”

            Reuşise să lege câteva amiciții sporadice. Una la primul loc de muncă, dar după ce îl schimbase timpul nu-i mai permitea să îşi revadă prea des prietenul. Încercară să mai vorbească la telefon din când în când, apoi totul se stinse. Prea mult timp investit în nimicuri ajunsese să îi obosească pe amândoi şi, fără să îşi spună, renunţară unul la altul. Îi era ruşine să intre în vorbă cu cei de vârsta sa, pe stradă, în cârciumi, oriunde. Uneori se uita insistent la câte o persoană, chemând-o din ochi, implorând-o să vadă dincolo de aparenţe, să îi ghicească singurătatea şi să i se alăture la câte o masă prin diverse baruri insalubre. Dar privirile nu îi erau niciodată înţelese. Bărbaţii le percepeau ca pe o agresiune şi, nu de puţine ori, Hamel fusese apucat de guler şi scuturat bine, ba chiar pocnit şi lăsat să alunece moale pe locul său. Femeile îi zâmbeau dispreţuitor şi căutau să evite un al doilea contact vizual, considerându-l deloc atrăgător, dimpotrivă.

31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.

Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!