Absolutisme (V)

          Trăim încorsetaţi, sub imperiul normei absolute – indiferent că este normă legală sau morală. Ca animal sălbatic omul nu avea cum să supravieţuiască şi, înţelegând puterea care stă în unitate, a adoptat viaţa în sânul comunităţii. Pentru a funcţiona, însă, orice adunare are nevoie de nişte reguli, de nişte norme, de principii de la care să nu se deroge.

          Oare prin aderarea la contractul social omul nu şi-a sacrificat libertatea? Mai mult sau mai puţin obligat, fiecare se supune normei. Fie pentru că o consideră utilă, fie de teama pedepsei care atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului celui care se abate de la conduita impusă, omul îşi trăieşte viaţa pe un făgaş trasat de alţii. Dar dacă acei alţii nu au capacităţile intelectuale necesare, legiferând inconştienţi, impunând norme legale sau morale desuete sau nedrepte?

          Întotdeauna intoleranţa îi leagă la ochi pe cei pe care îi stăpâneşte, lipsindu-i de puterea de a îşi vedea eroarea, impunându-le neputinţa de a o corecta, făcându-i temători faţă de ceea ce există ca alternativă la un sistem, eventual şubred, de valori. Din anumite puncte de vedere, starea naturală a omului, sălbăticia, poate părea dezirabilă, anumite grupări sociale fiind indicat să fie evitate. Pentru că, dacă omul are ceva mai scump pe lume, aceasta nu este nici viaţa, nici bunăstarea materială, ci libertatea.

          Sunt mulţi cei care vor afirma că se simt liberi într-un sistem social, ignorând privirile care le sunt adresate, privind cu nepăsare prejudecata pe care alţii le-o aruncă în faţă. Şi totuşi, prin această ignorare, nimeni nu se poate rupe de mediul social, doar alege să sufere consecinţa nesupunerii sale, a dispreţului pentru normă. Rebelii se întâmplă să se simtă liberi, deşi nu sunt, sunt doar reprezentanţii înrobiţi ai unei opoziţii declarate sistemului social pe care îl consideră nepotrivit. Într-o comunitate, de orice fel ar fi ea, nimeni nu este liber, omul nu mai beneficiază de libertate decât la nivel declarativ şi idealistic. Probabil noţiunea de libertate a omului ar trebui uitată cu desăvârşire, pentru că numai liberul arbitru mai poate fi considerat liber.

Absolutisme (IV)

Intoleranţa ar putea fi doar un alt mod prin care fiecare om poate arăta că se teme de greşeală. O singură idee, o singură credinţa, un singur ţel nu pot decât să întărească pe acela pe care îl posedă – pentru că fanaticul nu îşi posedă concepţia, ci este posedat de aceasta – oţelindu-i voinţa de a rămâne ancorat în lumea pentru care el însuşi a fost creat.

Intoleranţa nu suportă nuanţe şi nu este fundamentată decât pe o singură culoare. Negru. Acel negru asemănător abisului din care raţiunile adormite dau naştere monştrilor devoratori de umanitate. Privind în adâncurile istoriei nimeni nu poate să conteste că una din trăsăturile fundamentale ale omenirii este intoleranţa. Chiar dacă, în mod ciudat, aceasta ne despoaie de orice formă de omenie…

Absolutisme (II). De duminică

E zi de odihnă. Aşa este lăsat să se spună, că lumea a fost creată în şase zile, în a şaptea a fost necesar repaosul. Poate că este doar o concepţie născocită de o minte îmbibată de setea omului de a avea idoli. Idoli sau un Idol? Până şi cerul este impregnat de absolutism…

Absolutisme (I)

Ein reich, ein volk, ein fuhrer. Aşa stătea scris pe peretele acela alb din faţa mea. Ochii mi se împleticeau aşa cum o fac de obicei în anumite momente, mâinile îmi tremurau puţin… încercam să nu mă gândesc, să nu îmi împovărez conştiinţa cu lucruri de nimic care dimineaţa m-ar fi umplut de remuşcare.

Mă concentram doar asupra acelei inscripţii scrijelite de cine ştie ce altă mână tremurândă, deranjată, probabil, de un alb mult prea imaculat. Absolutismul…? O soluţie umană ca oricare alta. Mai des întâlnită decât altele, este adevărat. În iubire nu există democraţie, doar absolutism. Nu se supune la vot, între atrii şi ventricule, care femeie să fie iubită. Una singură vine şi se impune. Cu forţa sau nu, pe nesimţite sau nu. Iubirea e lovitură de stat, mai degrabă decât  orice altceva. Şi apoi, o lungă tiranie.

Spun, priveam acel perete alb ca lovit de revelaţie. Divizarea puterii nu este altceva decât o profundă greşeală făcută de minţi prea slabe ca să gândească singure sau de braţe incapabile să se impună fără ajutor. Totuşi, poate, aş fi de acord cu o anumită divizare, dar numai în anumite condiţii, la fel cum sunt de acord cu absolutismul, în alte condiţii. M-am divizat şi eu… în acela care privea cu ochii goi o inscripţie pe un perete alb, şi celălalt, cel din întuneric, care doar râdea în sinea sa de monarhia pe care o răsturnase.