Absolutisme (VII)

          Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.

          Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.

          Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.

          Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…

Absolutisme (VI)

          Într-un anume fel, asimilam intoleranţa cu somnul raţiunii. Şi îmi mai afirmam convingerea că fanatismul nu este altceva decât teama de a privi în jur pentru a descoperi lipsa de valabilitate a credinţei într-o idee unică. De aceea, intoleranţa poate părea că este unul din păcatele de care se poate face vinovată rasa umană.

          Pe de altă parte, privind dintr-un punct de vedere juridic, dar nelimitându-ne la acesta, criminalitatea prosperă atunci când societatea este indulgentă. Extrapolând: în cazul unei permisivităţi din punct de vedere social sau ideatic pot apărea manifestări, comportamente, exprimarea unor idei care să reprezinte, pentru fiinţa umană, un pericol real şi de neînlăturat.

          Toleranţa poate fi greutatea care frânge coloana vertebrală a unui individ sau a unui popor. Şi, în acest caz, la ce bun să mai fie acceptată? De ce ne-am ucide spiritul cu bună ştiinţă, opunând intoleranţei îngăduinţa? Moartea raţiunii poate că nu constă în intoleranţă, ci în toleranţă. Oare nu este posibil ca cel care îngăduie, cel care tolerează, să fie mai orb şi mai lipsit de cerebralitate decât fanaticul?

Absolutisme (III)

Ein reich, ein volk, ein fuhrer. Aşa stătea scris pe peretele acela alb din faţa mea. Dedesubt, o mână mai tremurândă ca prima scrijelise în mod ciudat:  “Eine măta”! Acesta este adevărul absolut, fiecare dintre noi se declară deţinătorul adevărului suprem. Un adevăr strâmb, un adevăr neadevărat, poate incomplet, poate inoculat, poate negândit, este mai absolut, mai suprem decât un adevăr al altuia.

Atunci, închizându-mi ochii, clipind des din gene, ca deţinător al adevărului suprem mi-am spus că niciodată un adevăr sau altul nu ar trebui să fie judecat după modul în care este redat. Apoi am gândit că nu ar trebui nici măcar să mă intereseze, pentru că în lumea aceasta nu există decât un singur adevăr. Acel adevăr neschimbător, de netulburat şi desăvârşit în frumuseţe – adevărul fundamental, absolut. Acel adevăr care îi pare fiecăruia şi oricăruia că îi aparţine. Şi care ne împinge, cu mişcări hotărâte, în braţele intoleranţei…