Atunci când îmi simţeam nopţile goale îl mai chemam ca să îmi ţină de urât. Mă obişnuisem cu temperamentul lui răzvrătit şi cu poveştile lui ciudate. Important era că ne ţineam de urât unul altuia, într-un mod în care nicio femeie nu ar fi putut să o facă. Nici nu ar fi avut cum, pe un curs firesc al naturii femeile sunt făcute să umple sufletul, nu mintea; în schimb gândurile…
„Gândurile pot fi lăsate oricând pentru o femeie. Chiar şi la bătrâneţe, pentru că iubirea nu ar trebui să aibă vârstă. Nu, iubirea nu ar trebui să aibă vârstă, doar manifestările ei”. Uneori îl priveam ca pe un străin căruia, pentru a îl descoperi, îi acordam cea mai mare atenţie. Alteori îl priveam ca pe un alt eu, deşi nu mă identificam aproape deloc cu el şi încercam să îmi impun să nu uit – el era produsul gândului meu, personajul meu idee care, în mod încăpăţânat, refuza să se lase creat de mine şi se crea singur.
„Uite, eu, spre exemplu”, îmi spuse. “Îmi place să îmi amintesc că a fost o vreme când pe un toc de uşă aveam trasate linii cu creion chimic. Ştii… eram acasă, îmi puteam manifesta dorinţele, îmi făceam planuri, vise de copil şi îmi măsuram înălţimea. Aşa deveneam eu bărbat, crescând în înălţime – îmi era suficient şi mă îndreptăţea la toate. Dar dintr-un moment anume s-a schimbat ceva. Îţi spuneam de femei… Acum mă interesează cum le privesc eu, nu îmi mai pasă cum mă privesc ele pe mine. Mai demult era altfel”.
S-a oprit, intrigat că nu îi mai pun nicio întrebare, că nu îi mai pun obstacole în crearea poveştii sale. Dar eu, în sinea mea, mă întrebam dacă eu inventez ceea ce îmi spune sau dacă, prin vreun fel de forţă supranaturală, căpătase o viaţă distinctă de aceea din mintea mea. Mi s-a părut ciudat să îmi spun că, atâta vreme cât ne privim cu pasiune personajele – doar să le privim cu pasiune, nu să ne identificăm cu ele! – ele devin entităţi de sine stătătoare, cu trecut, cu prezent şi, poate, cu viitor. „Prima oară când am plecat de acasă, am plecat pentru o femeie, crezând că îmi voi găsi locul în ea”, spuse aproape în şoaptă.Ce minciună! Mintea mea era singura lui casă – aşa mi-am spus, urându-l că mă făcea să mă întorc în timp între amintirile mele. Eu nu aş fi plecat niciodată de acasă, pentru că acolo era femeia care îmi mângâia sufletul, îmi lumina nopţile şi îmi umplea zilele. Dar îi dădeam dreptate, iubirea nu are vârstă, poate doar rădăcini tot mai adânci.
Ar fi posibil oare, ca o viaţă să fie pauza dintre două morţi? Un popă, dacă m-ar auzi, cu siguranţă, după ce ar râde, mi-ar reaminti de bunătatea Stăpânului Ceresc care promite, după haosul şi încercările unei vieţi, o alta mai bună şi veşnică. Atât şi nimic mai mult; doar veşnicia.
Căutându-mi într-o noapte alternanţele, rămăşiţe sufleteşti, întâmplări din care să se poată extrage o urmă de personaj care să nu fiu eu – tocmai pentru că într-o viaţă nu este rău să îţi spui „eu nu trebuie să fiu eu nici măcar în faţa mea”, m-am întâlnit cu o idee care a început să se ceară scrisă. Mie aşa mi se întâmplă, ideile devin personaje şi personajele prind viaţă trăind întâmplările lor proprii. Trebuie doar să se nască; adică să ia o pauză de la inexistenţă, să prindă contur şi să aibă un rost până în clipa în care le vine vremea să se întoarcă înapoi în neant.
Se născuse – personajul-idee dar parcă nu ca să îşi îndeplinească menirea, parcă venise cu un alt gând. Despre mine se poate spune orice, inclusiv că nu am capacitatea de a mă raporta la propriile gânduri. „Cine gândeşte prea mult pierde prea mult” – şi adevărul este că, de la naştere până la repaos ne rămâne prea puţin timp. Şi totuşi, personajul meu mi-a cerut să mă gândesc, ca şi cum venise el să mă construiască pe mine, nu eu pe el. Ciudate şi apariţiile astea! Sunt nebuni cărora li se arată Dumnezeu, alţii care văd Fecioara, fericiţii, iar eu… Eu mă pricopsisem cu o arătare care parcă îmi spunea: „păi nu vreau să mă construieşti aşa; nu, întâmplarea aia nu o povesti; uite, spune lucrul ăsta”… şi aşa mai departe până când, renunţând la propria-mi voinţă, aproape i-am strigat să mă lase în pace şi să se scrie singur. „Idiotule”! i-am mai aruncat enervat şi mi-am închipuit că îi întorc spatele părăsindu-l în bezna neagră a uitării.
Dar ştiţi cum se spune, cel puţin pe la noi: „nu mor caii când vor câinii”. În mod ciudat, personajul acesta începu să se construiască singur, să se scrie singur, neţinând cont de voinţa dumnezeului său – şi ca să nu mă condamne cineva de vreo intenţie de a îmi dezvolta un cult divin al personalităţii aş invoca un singur lucru pe care l-am învăţat de la cineva mai înţelept ca mine: „tu eşti Dumnezeul textului tău”. Uzând de dreptul la liberul arbitru, personajul meu renunţă la mine şi porni să cugete singur, dictându-mi şi, uneori, chiar apostrofându-mă că nu scriu suficient de repede încât să îi reţin toate cuvintele. M-am enervat iar, dar cine a mai auzit de revolta zeilor împotriva umanităţii? Numai omul are voie să se întoarcă împotriva divinităţii iar aceasta să se răzbune, nu invers! „Dracu’ să te ia! i-am mârâit. Eu voiam să nasc un om, nu un catâr! Un om, nu un măgar”!
Începu, cu glas protector, să îmi explice diferenţa dintre măgar şi catâr, iar mie mi se părea că încearcă tot mai mult să mă scoată din sărite. Văzându-mi starea, mă întrebă împăciuitor: „Tu la ce crezi că ar trebui să se raporteze omul în timpul trecerii sale prin viaţă”? Am pufnit dispreţuitor: „Cum la ce”?! “Păi, la ce? La viaţă? La moarte? La ce este între ele? Ce este între ele”? Începusem să îi urmăresc iritat vorbele – alt interogatoriu la care eram supus în adâncurile nopţii, în loc să fiu lăsat să mă joc de-a scriitorul. „Cum ce este între ele? O suită de întâmplări, de oameni, de”… Mă opri cu un gest plictisit. „Între viaţa şi moartea unui om, nu poate fi decât el. Nu El Dumnezeul, el omul. Doar de el este loc în propria viaţă. Şi acum poţi să te întrebi la ce se raportează, pentru că este simplu. La ceea ce îl defineşte, la rădăcina lui şi la cum s-a dezvoltat sub diferite influenţe”.
“Nu înţeleg ce vrei de la mine”, i-am spus. „Uneori nu vrem nimic. Ce, tu ai vrut ceva când te-ai născut? După ce ai orăcăit, probabil de câteva ori, ai vrut să dormi. Ai vrut să te întorci în inconştientul din care ai apărut. Crezi că eu vreau altceva acum, când sunt acasă”? Cred că la fel li se întâmplă şi celor care devin părinţi. După bucuria de a fi dat viaţă pot apărea conştientizările – viaţa se schimbă în mod radical, priorităţile se restructurează, până şi casele ajung să îşi schimbe înfăţişarea. Părea că mi-a citit gândul: „Ei, vezi? Casele… Tu, probabil ameţit de cine ştie ce licoare sau de cine ştie ce dram de nebunie, te întrebi unde o să mă pui să dorm. Eu, în schimb, ţi-aş spune că tu ai dormit prea mult. Au ei nevoie, oamenii, de locuinţe, dar nu crezi că au nevoie de Casă”? Părându-mi-se că mă ia de sus am mormăit: „Am eu nevoie de casa scării, să te arunc afară”. Râse. „Ca om, ce te-ai fi făcut dacă nu ai fi avut de unde să pleci”? I-am aruncat o privire şocată: „Unde să plec”?! “Sunt unii care spun că Acasă este locul în care devenim conştienţi de noi înşine. Aşa că, dragul meu, orice ai spune, eu cred că de Acasă plecăm în robia vieţii”.
Rădăcinile… Răsăritul. Cred că despre asta era vorba. Poate este adevărat, răsărim toţi acolo unde ne alegem, ca să devenim ceea ce alegem şi, uneori, pierzându-ne de adâncurile noastre, să naştem demoni care ne aleg pe noi. Un personaj nou mi se născuse, şi casa pe care i-o ştiam era mintea mea.
Nevermore 