De când m-am îmbolnăvit de virusul rockurilor, metalelor şi a altor necuminţenii nu mai stau să număr, mai degrabă mă văd numărând orele până la o nouă manifestare care să îmi mângâie sufletul. Oricum, mai bine o pandemie precum Accept decât o epidemie de gripă…
Pe vremuri râdeam (ce ciudat îmi sună “pe vremuri”!). Îmi spuneam: “cine ar vrea să privească în spate, când în faţă sunt atâtea de văzut”?! Dar într-o dimineaţă, căutându-mă în păr, am găsit un fir argintiu care nu adusese cu sine nimic în suflet; sau poate luase. Atunci mi-am dorit ceea ce a fost, nimic din ce va fi să fie. “Inventaţi-o”, ceream, habar nu am cui, o maşină a timpului, pentru că vroiam să mă întorc – nu un an, poate doi, sau mai mulţi. Poate că nu m-aş întoarce departe de mine, dar m-aş întoarce, atunci când… Când?!
A fost de mult, foarte de mult, dar parcă zăceam. Zăceam în așteptare, uitând să îmi caut vreun scop, fără să îmi mai urmăresc vreun ideal, fără să îmi mai doresc nimic. Doar zăceam, era singurul lucru pe care îmi mai doream să îl fac până când, într-o seară, mi s-a cerut să mă ridic. Iar eu priveam cu ochii muți de uimire, rotunzi și surprinși, fără să mai am puterea, de atâta zăcut, să mă întreb cum de îndrăznește Cineva să îmi ucidă durerea.
În sfârşit o sfântă zi de duminică relativ interesantă. Adică, plină de heavy metal – până acum nu i-am văzut pe Accept şi…
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, să rememorez, parcă m-aş înduioşa puţin. Nu, lăsând deoparte rebuturile actuale numite Iris, şi memorabilele prezenţe Cargo (prea puţine, dacă mă întreabă cineva), prima experienţă concertistică adevărată a fost… eh! la o formaţie de suflet. Mi-a deschis apetitul Amicu’, care a trebuit să se roage de mine să mă duc să văd live o trupă pe care o iubeam până în pânzele albe. Îi ziceam, de ce să mă înghesui cu toţi idioţii, de ce să renunţ la confortul meu, când am discografia acasă?! Ce să spun, eram relativ tânăr şi România nu avea, pe vremea aceea, tradiţie în concertele serioase.
A trecut ceva vreme de atunci, chiar multă, şi nu numai că am crescut, dar m-am mai şi emancipat – adică îmi place să mă duc la concerte, cu atât mai mult cu cât duminicile îmi devin deloc plictisitoare. Nu mai sunt foarte multe trupe pe care ţin neapărat să le văd în viaţa asta, dar până se realizează toate visurile, să mai bifăm nişte nemţi. Teutoni, parol! (2010. Duminică faină, că este!)
Încă îmi amintesc de peretele acela alb în faţa căruia însuşi refuzul normei devenea normă. Există oameni care refuză să trăiască într-un anumit sistem, care îşi doresc să se declare liberi de orice constrângere. Doar că, negarea unei ordini, în definitiv, nu înseamnă, neapărat, eliberare, ci doar încadrarea într-o alta, chiar dacă aceasta se cheamă dezordine. Uneori mi se face dor de o cauză… rock, mătuşă!
…Apoi, după pace, şi înainte de un alt război pornit cu o altă persoană, apare suferinţa. Se spune că laşii vor să scape de ea, pe când curajoşii o înfruntă. Sau să fie invers? Să ai curajul, puterea şi mai ales dorinţa de a renunţa la ceva ce ai fost, de a te reinventa? Poate că reinventarea, renaşterea, este o suferinţă mai mare…
Sunt de acord, femeia este mult mai puternică decât bărbatul. În interior, psihic. Poate realiza mult mai multe, e mai ambițioasă, mai rezistentă. Până când vine vorba de sentimente trădate. Uneori întâlnește un bărbat care îi calcă sufletul în picioare și pleacă. Iar ea rămâne inertă, în urma lui, plângând. Sunt prea puține cele care în loc să îi șoptească numele printre lacrimi îi strigă nebune…
Nevermore 