Scurte concluzii

          S-a mai încheiat o aşteptare, sau o perioadă; am mai dat gata un proiect şi pentru că timpul trece şi nu merită pierdut, mă bate gândul să încep altul. Sau măcar să mă pregătesc să încep altul. Deocamdată îmi rămân dilemele şi bucuria. Bucuria că, indiferent de ce or zice unii şi alţii, Literatura mai are putere asupra oamenilor şi în destule cazuri nu trage cu gloanţe oarbe.

Fire at will!

          Pot spune, într-un mod plastic, că am început să împuşc iepuri. O dorinţă împlinită egal un iepure împuşcat. Sper doar să nu se sesizeze vreun activist pentru drepturile animalelor şi să mă acuze de braconaj. Cu siguranţă împlinirile au neajunsurile lor, dar până atunci, aşa, mai cu emfază: „fire at will”!

Divers

          Nu aş putea spune încotro pornisem, nici nu ştiu ce anume căutam. Ar spune unii că îmi căutam liniştea, iar alţii îmi propovăduiau împăcarea. Acea împăcare pe care o are de făcut omul cu propriile ceruri şi cu propria-i imagine reflectată în ochii dezgoliţi de orice urmă de înţelegere. Sau poate că umblam tocmai ca să îmi acopăr cu ceva ochii, să devin mai înţelegător, să nu mai permit să privesc prin mine cu sinceritatea nudă de care îmi doresc de prea multă vreme să fug. Mereu mi-am spus că nuditatea se potriveşte mai degrabă femeii decât sincerităţii deşi, pe de altă parte, în vremuri mai îndepărtate spuneam că sunt femei care arată mai bine îmbrăcate. Mă voi abţine de la alte concluzii, mai degrabă aş spune că în etică oamenii simt nevoia covârşitoare de absolut. Iar eu, în căutarea eticii proprii absolute, păream că mai degrabă încerc să o ocolesc. Mă ascundeam în întunericul care cuprindea străzile pe care mă purta pasul şi îmi părea, nu de puţine ori, că nu le mai recunosc. Poate şi pentru că ele făceau parte din mine, iar eu nu mă mai recunoşteam, sau nu mai vroiam să o fac, sătul, dorindu-mi să fiu altfel. Să fiu altfel, mai puţin apăsat, mai puţin încovoiat, mai puţin altfel decât eram cândva. Aşa mi se părea, că mă schimbasem radical, în gândire, în principii, în dorinţe, dar mai ales în paşi, pentru că a fost o vreme în care în locurile prin care călcam mi se părea, de fapt, că zbor. Dar atunci nu erau poverile, nu erau eşecurile, nu erau transformările. Atunci nu erau fundăturile, iar drumurile fără noimă nu erau decât drumuri fără noimă, nu rătăciri. Poveştile erau doar poveşti, iar veştile nu erau de doliu, aşa cum mi se părea că încep hainele să mă strângă ca într-o menghină. Şi, dacă aş fi putut, le-aş fi smuls de pe mine într-un impuls eliberator care să mă facă să îmi uit minţile, să le las undeva în urmă şi să îmi pornesc goana. Atunci m-am înspăimântat, pentru că nu mă recunoşteam în ceva ce am fost şi îmi doream să fiu. A trebuit să mă împac, chiar dacă nu cu mine. Şi am învăţat că hainele îmi rămăseseră potrivite, aceleaşi, chiar şi când, în mine, se schimbase totul, mai puţin forma trupului. Uneori este suficient să ridici capul şi eul nu se mai lasă exclus niciodată.

(Pseudo)cronică de concert. Ac/Dc

Ca să parafrazăm o celebră reclamă… Bilet concert – 150 RON; Diverse – 15 RON; Imbecilitatea celor care făceau spume la gură vorbind despre atacul satanist – Priceless.

Nu am văzut, oameni buni, nici sacrificii, nici prosternări în fața vreunui altar de-al lui Satan, nici altfel de manifestări care să mi se pară dubioase. Dimpotrivă… Am văzut că aproximativ 60.000 de oameni se pot strânge și se pot manifesta civilizat. Oameni de toate categoriile de vârstă, de la copii la persoane cu părul complet alb. Am văzut că dansau, cântau, săreau (pe loc, nu unii la alții), dar nu asta este cel mai relevant, spun eu. Important era ceea ce se citea în ochii lor – bucuria îndeplinirii unei dorințe, posibilitatea de a vedea o legendă, de a putea spune “i-am văzut în carne și oase”.

Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că bucuria de care vorbeam este îndreptățită. Și aș putea afirma că a meritat să fim prezenți acolo. A meritat în primul rând ca un semn de respect față de activitatea prodigioasă a “băieților” de la AC/DC. Apoi, a meritat din punctul de vedere al fanului, al aceluia care apreciază un gen de muzică, o trupă, și care visează să îi asculte live. A meritat din punctul de vedere pur egoist al satisfacției, al plăcerii produse atât de reprezentația muzicală, cât și de prestația de scenă, de show-ul oferit.

Dintr-o mare imensă de concertanți care ne-au vizitat de douăzeci de ani, aș putea spune că AC/DC ar trebui considerați drept una din cele mai mari realizări din acest punct de vedere. Și, mai ales, în opinia mea, autorii celui mai reușit concert din România postrevoluționară.

Este greu să strângi, în condițiile actuale, o mare de oameni. Și australienii au strâns un ocean. Personal, deși spunea cineva că probabil și la Madonna au fost tot cam atâția spectatori, numai primul concert al lui Michael Jackson a avut un număr mai mare de plătitori – 80.000, dar dacă greșesc, vă rog să mă contraziceți.

Ca show… nu, nu a existat, în România nu s-a realizat ceva superior acestuia. În primul rând, mulțimea înflăcărată de ritmurile fantastice, căldura din suflete care se răspândise în răcoarea unei seri destul de noroase dar lipsite complet de ploaie… Eforturile privind ansamblul, detaliile concertului, organizarea, care, deși a lăsat de dorit în anumite privințe, nu poate să fie criticată altfel decât cu blândețe, toate acestea au contribuit, într-o bună măsură, la un spectacol care va rămâne în mintea și în sufletele participanților pentru totdeauna. Nu am fost extrem de interesat de trupa care a deschis seara – Down – de aceea nu mă pot pronunța asupra prestației lor. Îndrăznesc, totuși, să cred, că nu au fost chiar degeaba și că au reușit să pregătească atmosfera pentru intrarea celor de la Iris. Un Iris care, și nu îmi amintesc să o fi făcut prea des, a renunțat la cântat balade, abordând cam tot ce aveau ei mai “greu”. Având în vedere că “Floare de iris” și “Lady in black” sunt piese care nu pot fi ignorate, chiar dacă au fost în notă ușor discordantă cu ceea ce, personal, îmi doream, pot trage concluzia că și prezența celor de la Iris a fost una foarte inspirată, foarte bine aleasă și demnă de aplauze furtunoase.

Normal, asta până când, trezit de acordurile dure de chitare, de vacarmul pornit din piepturile unui public fierbinte, “Monstrul” și-a făcut simțită prezența. “Deraierea” pe scenă a unei locomotive perfect autentice, deși ideea era cunoscută dinainte, a lăsat mulțimea într-o tăcere mormântală pentru câteva secunde. Secunde după care s-a dezlănțuit “iadul” – chitările au început să transmită valuri de energie, tobele au făcut tâmplele să zvâcnească, iar vocea inconfundabilă a lui Brian Johnson a dat semnalul de start al fiestei: Rock ’n’ Roll Train.

Nu cred că a fost cineva care să nu se lase purtat de vârtejul care a urmat. O succesiune rapidă de piese, dintre care voi aminti “Shut down in flames”, “Big Jack”, “TNT”, “Thunderstruck”… Interpretări magistrale care ne împingeau din ce în ce mai mult în mijlocul unui delir extrem, un delir conștient și care, mai ales, am fi dorit să nu se termine curând.

De parcă nu era suficient cât de mult se încinsese atmosfera, numărul de striptease al lui Angus Young (55 de ani) pe ritmurile arhicunoscutei “The Jack” a făcut ca la jumătatea reprezentației băieții de la AC/DC să fie siguri că nimic nu mai poate merge rău și că show-ul, concertul în sine, absolut totul, nu mai putea fi privit decât ca un imens succes. Remarcabil mi s-a părut și faptul că Angus, după ce și-a arătat boxerii care purtau însemnele trupei, a rezistat pe scenă, până la final, la bustul gol – o nebunie caracteristică formațiilor rock, care nu mai țin seama, uneori, decât de atmosfera incendiară în care se desfășoară evenimentele.

Ar mai fi multe de spus dar (pseudo)cronicile mele nu caută să redea cu fidelitate adevărul. Este vorba doar de impresiile personale… și, chiar și acum, simt părul de pe mână ridicându-se când mă gândesc la cât de bine au sunat “Hell’s Bells”, „Dirty deeds done dirt cheap”, “Back in black”, “Whole Lotta Rosie” – cu acea Rosie gonflabilă, așezată călare pe locomotivă… Solo-ul lui Angus a fost o cireașă așezată cu măiestrie pe „tortul” fantastic pe care l-a oferit AC/DC publicului, iar ninsoarea de confetti cu care au culminat binecunoscutele sale zbateri a făcut să pară că totul ar putea fi considerat, la fel de bine, un vis frumos petrecut în mijlocul unei nopți de decembrie.

Imaginile luate din public și prezentate în timp real pe panourile gigantice instalate la extremele scenei au arătat un public vulcanic, electrizat, ridicat în al nouălea cer, cântând împreună cu Johnson “The Jack” și “You shook me all night long”. Ah! Și dacă domnișoara care rămăsese în sutien citește din întâmplare această (pseudo)cronică, o rog să lase un comentariu :P.

Nu pot să omit nici dezlănțuirea de energie de la momentul la care s-a cântat “High voltage”, o dezlănțuire care a venit atât din partea publicului, cât și a reflectoarelor care au transformat noaptea în zi – o zi cu o lumină galbenă-aurie-albă, o lumină care nu poate să fie considerată altfel decât magică. O magie care a picurat și în finalul apoteotic, când s-a cântat „War machine”, dar, mai ales, „Highway to Hell”. Ultima piesă cântată, “For those about to rock (We salute you)”, a impresionat, atât ca mesaj, dar, mai ales, prin salvele de tun pornite de fiecare dată la comanda lui Brian Johnson. Pentru ca, la scurt timp după stingerea ultimelor acorduri de chitară, să pornească focul de artificii. Nu unul extrem de impresionant, dar care a contat. A contat foarte mult pentru că de puține ori românul s-a putut simți respectat de cei care îi cântă.

Concertul AC/DC este cel mai mare concert pe care România l-a văzut vreodată. Și, dacă cineva va vrea să îl doboare de pe cea mai înaltă poziție, va avea nevoie de ambiție și de eforturi. Personal, nu văd cine ar putea să îl detroneze. Metallica, pentru că tot se apropie? Nicio șansă. Poate Rammstein? Poate… dar dați-mi voie să fiu rezervat. Oricum, chiar dacă se va putea spune despre cineva că a avut un concert mai reușit ca al celor de la AC/DC, important este cu ce rămânem după data de 16 mai. Cu ce rămân eu… Cu o amintire care nu mă va părăsi niciodată. Cu prezența la una dintre minunile pământești care depășește, de departe, minunile cerești invocate de alții. Și, dacă în cer sunt, într-adevăr, îngeri, ei ar fi trebuit să coboare, să se prosterneze la picioarele acestor zei ai rockului.

Duminică. 16 mai

Este bine știut că drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Nu și astăzi. Prezenta sfântă zi de duminică numai plicticoasă nu a fost, și nici nu se anunță a fi. Cu mâna pe inimă vă spun, cu cele mai bune și serioase intenții de a mă bucura de concertul AC/DC, încep să mă pregătesc de drum… Distracție cu siguranță va fi… Ceea ce este foarte îmbucurător este că nu sunt semne de ploaie. Adică, rugăciunile anumitor cre(ș)tini nu au fost ascultate.

Dar, chiar și așa, ca să nu se simtă dezamăgiți, ca să nu își muște buzele rămase umflate, le dedic următoarea piesă, în același timp manifestându-mi credința că Iisus/Isus îi iubește. Sper eu, în toate pozițiile.

Cu dedicație. Specială…

Am așteptat de multă vreme evenimentul de mâine, și cred că de mult timp nu mi s-a întâmplat să văd în jur atâta entuziasm și nerăbdare. Pe de o parte. Pentru că, pe de altă parte, rar mi-a fost să întâlnesc atâta imbecilitate precum cea în care mustesc hoardele de cre(ș)tini, îndeosebi evangheliști.

Că s-a spus de mult că rockul este muzica diavolului… mereu am zis, “și a fi prost e o realizare”. Și cei care sunt cu totul în afara fenomenului s-ar putea să nu aibă voința-dorința-capacitatea de a înțelege că sunt într-o eroare profundă, totuși de-a dreptul lipsită de profunzime.

Dar, pentru că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești, nu mă pot opri să nu observ reacțiile cârtitoare ale unor lipsiți de însemnătate “frați întru credință”, raportat la marele eveniment. S-a făcut o mare greșeală că s-a adoptat în țara asta legea privind libertatea cultelor. Nu de alta, dar fără să se dea o lege privind predarea noțiunilor elementare de bun simț și de cultură acestor… personaje care, deși probează darwinismul, în privința evoluției s-au oprit la jumătatea drumului, vom ajunge cu certitudine un popor de maneliști (nu că nu am fi deja) și de ascultători de muzică tâmpită, evanghelică. Dacă răgetele cumetrilor întru credință pot fi catalogate drept muzică.

Nu am pretenția ca prezenta opinie să fie considerată un răspuns la diversele strigăte “antisataniste”, nici la vocile care consideră concertul AC/DC un atac demonic asupra României; nici nu intenționez să devin protagonist într-o luptă cu personaje desprinse din filme precum “Bătălia pentru Planeta Maimuțelor”. Este doar o scuză pentru a posta o piesă, în speranța că poate mai deschidem niște ochi… sau niște urechi.

Și dacă tot le deschidem… ca dedicație pentru reprezentanții evanghelismului românesc, un citat din piesa care urmează. “So lock up your daughter/ And lock up your wife/ Lock up your back door/ And run for your life…”. If you know what I mean, bineînțeles… Și să dea Dracu’ să plouă mâine! (că tot am auzit că pentru asta se milogea un retard…)