Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: „Adevărul”.

Rânduri (nu neapărat caracterizate de logică)

          Nu am mai scris de mult despre mine; nu ştiu dacă pentru că nu mi-ar fi făcut plăcere sau pentru că am crezut că mi-am depăşit condiţia. Uneori scrisul poate să dea aripi şi poate să transforme realităţile în vise frumoase, în minciuni lipsite de fundament care au ca scop unic să mai facă să treacă o zi. A fost o vreme în care tindeam să devin obsedat de timp, mai ales de timpul pierdut. Apoi, poate ca un fel de echilibrare pe care o făceam fără a îmi părăsi drumul, îmi puneam întrebări legate de inimă. De ce, de exemplu, ar spune unii că îi doare inima atunci când suferă? Nu, întrebările mele nu au nimic anatomic în ele, nu îmi doresc să nimeresc peste cineva care să îmi explice cum stau lucrurile cu centrii nervoşi şi cu răspândirea durerii în organism. De fapt, nici măcar nu aştept un răspuns, doar mă întreb, uneori – de ce pretindem că ne doare inima? Şi, mai mult, de ce pretindem? De-a lungul vieţii am învăţat că mândria şi prostia se plătesc întotdeauna. Poate de aceea îmi spun în ultima vreme că nu am făcut altceva decât să îmi iau viaţa şi să o arunc la coşul de gunoi. Am investit timp şi am investit sentimente mai mult în minciuni decât în lucruri palpabile. Ştiinţa, de exemplu, şi cunoştinţa, şi conştiinţa, nu sunt noţiuni materiale şi, într-un fel sau altul, este greu să fie cuantificate. Nici la această afirmaţie nu am nevoie să se ridice vreun profesor, poate chiar unul asemenea mie, ratat, care să îmi spună că întotdeauna ştiinţa poate să fie cuantificată printr-o notă. Notele pe care le luam eu la şcoală, acum multă vreme, la fel cu notele pe care le dau altora, nu reflectau nimic, nici cunoştinţele celui examinat, nici posibilităţile şi talentul profesorului. Citisem undeva că un om cult poate să fie considerat doar acela care nici nu îşi mai dă seama că ştie ceea ce ştie, dar mereu recunoaşte că ştie prea puţin; că nu ştie nimic. Revin la încă o obsesie – ştiu că nu ştiu nimic. Uneori poate să fie o dovadă de prostie, alteori o dovadă de adâncă înţelepciune. Doar de înţelepciune, nu şi de modestie, pentru că nu de puţine ori am folosit dictonul cu o aroganţă care strivea, cu o mulţumire de sine care lumina ca o lumânare în cel mai cumplit întuneric. Ştiu că nu ştiu nimic – poate un echivalent al celui care se pretinde orb deşi nu este. Minciuna – că tot vroiam să scriu un tratat despre ea – oricât de meşteşugită, devine la un moment dat vizibilă. Şi atunci problema se pune altfel: trebuie tras la răspundere mincinosul? Chiar trebuie?! Sau trebuie să se tragă singur la răspundere acela care, deşi o vede, are inconştienţa să îi dea valoare de adevăr? Pentru că, nu de puţine ori, oamenii preferă să creadă minciunile din lipsa curajului de a accepta adevărul.

           Sunt unii care în preajma sărbătorilor, sau sărbătoririlor, nu ştiu să facă altceva decât să se bucure. Eu am impresia că mă împovărez, că mă las strivit de întrebări, tocmai acum când nu ar trebui. Ieri trebuia să fie ziua mea, aş fi împlinit şaizeci de ani. Dar nu am avut curajul să îmi privesc nici chipul, nici mâinile. Poate şi pentru că mă încăpăţânez să perseverez, să cred în minciună.

(Pseudo)raţionamente

          Într-o noapte în care nu puteam să dorm am început să îmi scormonesc amintirile, să le iau pe cele la care alegeam să mă opresc şi să le cântăresc, să le studiez, să extrag din ele esenţele care mi-ar fi putut răspunde la întrebări pe care nu îndrăzneam să mi le rostesc. Îmi amintesc că deşi refuzam să conştientizez, la câteva zile după ce împlinisem cincizeci de ani, întreaga mea fiinţă îşi striga întrebarea, nemulţumită de ceea ce ajunsese. “De ce sunt aşa”?! strigam eu însumi necunoscutului, cu o teama imensă de a mă întoarce înspre mine şi de a mă privi. I s-a mai întâmplat cuiva să îşi pună o asemenea întrebare? A mai păţit cineva asta – să se aşeze în aşternuturile în care îşi doarme somnul, în care îşi trăieşte mica moarte, şi să se întrebe “de ce”? Doar “de ce?”, întrebare despre care am mai spus şi mi s-a mai spus că devine, la un moment dat, enervantă şi copilărească. Dacă “de ce?” este întrebare copilărească, atunci copilul este mereu cel mai de seamă dintre filosofi, pentru că îşi caută, cu minte ascuţită, răspunsuri şi explicaţii pe care le şi găseşte, într-un fel sau în altul. Doar că mereu aflarea răspunsului generează o altă întrebare – acelaşi “de ce?” cumplit şi apăsător care caută să înlăture în totalitate dubiile.

          Mă speriasem puţin pentru că, abia ajuns la cincizeci de ani, fără să fi avut vreodată tangenţe cu filozofia, fără ca măcar să fi cochetat vreodată cu ea, îmi simţeam în suflet aceeaşi întrebare şi am început să îmi spun că dau în mintea copiilor. Era, totuşi, prea devreme – aşa mi-am spus, deşi la fel de bine aş fi putut să spun că este prea târziu. Cum am ajuns eu la cincizeci de ani nu ştie nimeni, nici măcar eu nu ştiu. Parcă mereu am încercat, ca în povestea pe care o scrie un bun prieten al meu, să prind timpul în mâini şi să îl strâng – să îl strâng de un gât imaginar până când împietreşte în moarte şi încetează să mai curgă. Dar asta trebuia să o fac eu cu zeci de ani în urmă, poate cu vreo douăzeci, nicidecum acum, când timpul meu a trecut prea mult şi prea repede, pe nesimţite, pe nevăzute, pe furiş! Întrebarea care a urmat m-a contrazis cu desăvârşire: “De ce m-am furişat prin timp”? Adică, cum să mă furişez eu prin timp dacă timpul mi s-a furişat mie şi s-a furişat din mine? Dacă fiecare om este un rezervor de timp, iar timpul este un combustibil care alimentează fiinţa umană? Combustibil care îi dictează foamea, setea, nevoia sexuală, căutarea intelectuală şi inclusiv (sau mai ales?) moartea? Mă întrebam, deci, de ce mă furişasem eu prin timp, în loc să îl iau de guler, să îl oblig să facă ceea ce îmi doream eu, nu eu să fac ceea ce îmi impunea el. Poate pentru că ne naştem proşti şi pe măsură ce avansăm în vârstă unii dintre noi se mai şi deşteaptă din somnul raţiunii devenind inteligenţe ascuţite. Eu de care oi fi?! Uneori îmi spun: “cincizeci de ani scurşi de pomană. Timp în care nu am făcut altceva decât să îmi distrug trupul, existenţa”. Când mă întâlnesc cu vreun mincinos care are tupeul să mă înşele spunându-mi în faţă “Eşti neschimbat!” îmi spun că este, totuşi, posibil să fi îmbătrânit frumos. Şi aici sunt mai multe căi pe care mi s-ar putea scurge raţionamentul – asta dacă ceea ce fac eu se poate chema raţionament şi nu este doar o scălămbăială, o maimuţărire a inteligenţei de către un stupid. Pentru că da, de multe ori mă simt un prost, un stupid care are pretenţia că vârsta, una dintre cele mai mari frustrări ale omului, l-a înzestrat cu daruri deosebite.

          “Eşti neschimbat”! Dar de când?! De ieri? Adevărul este că de ieri mi s-au adâncit ridurile… Sunt neschimbat de când eram de treizeci sau de douăzeci?! Dar atunci eram un prost, unul care fugea după plăceri facile, care nu avea în cap decât planul de distracţie pentru a doua zi şi care în anumite circumstanţe, îşi dovedea prostia uitând, de la un anumit punct care nu rămânea fix ci vălurit şi mişcător, câte carafe de vin a băut. Adică, există oameni care au curajul să spună în faţa altora ceea ce cred despre ei? “Eşti neschimbat” nu este cumva echivalentul unei jigniri? “Eşti un dobitoc!”, spre exemplu. Şi apoi, cel sau cea care proferează o asemenea jignire, să îşi râdă pe ascuns de incapacitatea mea intelectuală. Asta este adevărat, poţi ocărî pe cineva fără să îi permiţi să îşi dea seama şi să râzi în adâncurile tale.

          M-am mai gândit la multe. Am încercat să fac tot felul de divagaţii, am emanat tot felul de raţionamente, de pseudoadevăruri sau de pseudominciuni – pentru că nu m-am hotărât încă dacă voi putea vreodată să disting adevărul de minciună. Dar mereu, oricâte întrebări mi-aş fi pus, mereu îmi revenea aceeaşi întrebare: “De ce sunt aşa”? Ştii… poate că sunt aşa tocmai pentru că toţi trebuie să murim într-un fel. Mai tineri sau mai bătrâni, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, cu mai multe sau mai puţine întrebări, mai mulţumiţi sau mai nemulţumiţi de noi. Cândva îmi propusesem să mor de tânăr, şi poate că nu era nicio pagubă, având în vedere că există oameni care îmi spun “eşti neschimbat”! Minciuni! Mă simt schimbat. Au fost timpuri în care acţionam în virtutea impulsului. Acum trăiesc altfel, acum nu mai acţionez, doar mă întreb de ce am făcut ce am făcut, sau de ce nu am făcut altfel. Atunci trăiam în braţele speranţei, acum speranţa abia mai trăieşte în braţele mele.

Umbre

          Nu am fost niciodată frumos, dimpotrivă, mai degrabă… Mi s-a spus de multe ori că sunt “drăguţel” ca să nu mi se spună că aş fi “urâţel”. Este o graniţă subţire aceasta între diminutive şi subiectivisme, asemănătoare cu aceea gri dintre alb şi negru, care poate să fie uşor trecută când într-o parte când în alta, aşa cum se întâmplă, pe nesimţite, ca iubirea să se transforme în ură şi ura să devină, cumva, iubire. Ca să îmi compensez neajunsurile înfăţişării am încercat să îmi dezvolt alte eventuale calităţi native, precum bruma de inteligenţă cu care am fost înzestrat şi, mai ales, bagajul de cunoştinţe. Mai presus de orice, acea cunoştinţă emoţională care să îmi permită să găsesc mereu o vorbă de spus, să empatizez, să ştiu când trebuie să fug sau să ştiu când să stau pe loc atunci când cineva ar fi venit înspre mine. Îmi spuneam că îmi dezvolt un al şaselea simţ, sau, de ce nu, chiar un al şaptelea, devenind, în felul acesta, interesant în felul meu, suplinind în alte moduri ceea ce nu puteam oferi nicidecum ochiului. Ba chiar îndrăzneam să susţin sus şi tare că frumuseţea fizică nu valorează nimic, fiind mai importante alte atribute. Nu ştiu cât greşeam şi cât nu, deşi nu de puţine ori multe priviri s-au oprit asupra mea dispreţuitoare, transmiţându-mi că un urât ca mine nu poate vorbi altfel şi în niciun caz nu poate proslăvi frumuseţea fizică (cu atât mai puţin pe cea proprie).

          Atunci s-a născut în mine germenele ambiţiei, care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, ajungând, în timp, un şarpe care mă muşca în fiecare zi de suflet. “Vreau – mă făcea să îmi spun – vreau să devin operă de artă”. În general, îmi spuneam, opera este cu mult superioară artistului şi niciodată, nici măcar în cazul autoportretelor, nu este făcută după chipul şi asemănarea autorului ei. Mereu va dăinui mai mult, mereu va fi mai apreciată, mereu mai misterioasă, mereu mai puternică, mai interpretabilă, mai subtilă. Omul este una, acţiunea lui este cu mult mai mult. În consecinţă, zic eu, nimeni nu se poate mira de o asemenea ciudăţenie (pe care o recunosc primul) – de a mă delimita complet de natura umană, de a îmi uita temerile, complexele, şi de a deveni ceva superior. “Urâtul superior”, aşa mă numeam în fiecare dimineaţă în oglindă şi, culmea, atât de puternică devenise această nevoie de a mă privi, atât de intensă, încât, dacă înainte, cândva, mă priveam cu teamă, devenisem un narcisist convins. Şi de ce, până la urmă, ar avea voie numai frumoşii să sufere de narcisism? Orice urât are acelaşi drept ca şi ei, pentru că, în definitiv, indiferent că suntem frumoşi sau nu, noi oamenii, fiecare dintre noi, ne creăm un cult al propriei personalităţi. În baza respectivului cult frumoşii se pot vedea şi mai frumoşi, iar urâţii îşi pot găsi trăsăturile cel puţin acceptabile. Poate că descoperirea cultului personalităţii mele m-a salvat de la multe suferinţe la care m-ar fi supus manifestarea complexelor de inferioritate. Într-un fel sau altul, am ajuns să mă consider o operă de artă – propria mea operă de artă, răsărită pe rămăşiţele materiei umane, devenită, însă, o altfel de entitate, demnă de apreciat, de urmat, de invidiat… În definitiv, poate spune cineva că nu există opere de artă urâte?! Oh, dar sunt destule! Să caute, acela care nu a auzit de estetica urâtului!

          Într-o dimineaţă, în loc să îmi zâmbesc în faţa oglinzii şi să mă minunez de mine, am fost cuprins de o altă mirare. Pe când zâmbeam mi-am zărit câteva riduri în colţurile ochilor. M-am speriat. Pot, oare, operele de artă să facă riduri? Peste ele timpul ar trebui să treacă fără să lase semne, eventual doar să le facă uitate o vreme pentru a fi redescoperite mai târziu. Pentru prima oară m-am temut de când devenisem ceea ce eram. Atunci au început întrebările: “dar sunt, oare, o operă de artă? Sunt, măcar de apreciat? Mă invidiază cineva? Ştie cineva că exist? Îi pasă? Dar sunt eu, oare, acel eu care cred că sunt? Poate sunt mai puţin, şi atunci, ce mă fac? M-am minţit atâta vreme? Am minţit şi pe alţii”?

          În general oamenii sunt mincinoşi. În primul rând se mint pe ei, în al doilea rând îi mint şi pe alţii. M-am înspăimântat că aş fi o minciună. Şi atunci m-am decis să urmez unul din cele mai bune principii pe care le-am susţinut mereu: “cea mai bună minciună este adevărul”. Am renunţat să încerc să îmi adaug atribute pe care mi le consideram potrivite; am renunţat să mă văd frumos; am încercat să mă cântăresc, să mă aproximez singur şi să învăţ să mă accept. Nu eram nici pe departe o operă de artă, nu eram decât o iluzie. Brusc m-am simţit eliberat, ca şi cum aş fi sfărâmat lanţurile unei sclavii apăsătoare. Îmi devenise împovărător să mă controlez, să caut să par perfect – operele de artă par perfecte, îşi ascund mereu imperfecţiunile, să mint, să mint iar, să mint până când eu însumi ajungeam să mă cred. Corneille spunea că îţi trebuie o memorie bună pentru a putea minţi, dar de multe ori mi-am permis să îl contrazic. Ce nevoie este de memorie dacă, acceptând ca fiind corectt ce ziceam despre cea mai bună minciună, am spune toţi, mereu, adevărul?! Cu atât mai mult cu cât adevărul, se pare, are mai multe feţe dar, în definitiv, este unul singur…

          A trebuit să învăţ să mă lupt cu mine, să îmi caut scuze faţă de mine, să mă dezvinovăţesc, să mă tratez cu blândeţe, uneori. Alteori mi-am pornit procese, m-am judecat, m-am condamnat şi m-am pedepsit. M-am autoflagelat până când, în imagini ireale, mă dedublam şi căzând în genunchi în faţa mea, îmi imploram iertarea. Care venea, de fiecare dată, plină de regrete pentru aplicarea unor torturi, poate, îmi spuneam, exagerate. Până când, într-o zi, însă, m-am trezit, m-am privit în lucirile limpezi ale oglinzii şi nu am mai tresărit. Atunci mi-am zâmbit, dar altfel, pentru că spre deosebire de un altul – alt ateu care, întrebat ce face toată ziua, răspundea că se suportă, eu devenisem superior. Eu nu mai eram nevoit să mă suport, căzusem la pace cu mine, învăţasem să mă accept; să mă trăiesc, să trăiesc cu mine aşa cum sunt. Aşa cum suntem toţi, de altfel – umbre, nuanţe. Umbră; sau, poate, umbra unei (foste) opere de artă.

Adevăruri personale în succesiune de gânduri

          Îmi spune Amicul: “Dacă vrei să îţi faci o nouă Legiune, neapărat trebuie să începi din Maramureş. Pentru că”… Nu! Să nu ne plictisim cu lămuriri de ordin politic, social şi sentimental. Nu ar avea rost, mai ales că nu vreau să îmi fac o nouă legiune? Pentru ce?! Deja cerurile au fost cucerite de himere, iar eu vreun zeu nu mă doresc. Nu încă.

         De fapt, nici nu mă doresc în vreun fel, pentru a mă putea dori oglinda ar trebui să îmi descopere, în fiecare dimineaţă, o femeie frumoasă. Nefiind aşa ceva nu pot să mă doresc, doar să îmi doresc… Să îmi doresc ceva, aşa cum orice om este dator faţă de sine însuşi, să îşi dorească ceva pentru a nu se plafona în neantul lipsei de dorinţă. Mi s-a spus cândva, într-o seară, la o bere, în urma unei discuţii.  “Uite, de-asta nu o să iei niciodată vreun Nobel”. Nu dau detalii despre discuţii, prefer să nu le dezvălui. În urma lor, însă, m-am gândit să mă vând pentru un asemenea premiu. Nu ştiu dacă pentru că mi-l doresc cu adevărat, sau pentru că îl doresc doar observând că românilor inteligenţi le este inaccesibil. Chiar încep să cred că aş face orice pentru el, aş renunţa inclusiv la mine. Încă nu ştiu dacă acea renunţare despre care vorbesc include acte antisociale sau crime. Deşi crime nu este bine spus… Nu este bine spus prin prisma unui citat celebru, al unui conducător rus care poate a scăpat de demonizare doar pentru că avea mustaţa mai stufoasă. “Să omori un om e o crimă, să omori o mie e o chestiune de statistică”, spunea, şi îndrăznesc să cred că pentru un Nobel aş face-o. Aş face-o, cu riscul ca la ridicola decernare a premiului să îmi cer scuze pentru holocaustul pe care l-aş fi provocat. Nu, nu aş putea să spun că nu a fost, m-ar paşte închisoarea şi, în plus, trebuie să îmi exersez şi îndemânarea de a îmi cere scuze. Trebuie, pentru că eu şi când greşesc nu sunt obişnuit să îmi cer iertare. Orgoliul…

          Pentru un Nobel m-aş lepăda de tot şi de toate, şi sunt din ce în ce mai motivat ştiind că nu îl voi obţine niciodată. Cum aş putea spera eu la el, când Vargas Llosa a trebuit să aştepte până aproape de moarte ca să îl ia, culmea!, pentru o carte proastă. Brusc, din cauza acestei concluzii aproape îmi vine să îmi impun să scriu numai prostii, doar aşa, ca să îmi apropii un premiu.

……………………….

           Îmi este sete, nu ştiu dacă după un premiu, chiar lipsit de valoare, sau după măcar încă un strop de alcool. Pentru un Nobel renunţ şi la alcool şi nu voi mai citi decât poezii scrise în Ţara Sfântă. Mă lepăd şi de Cioran, nu pot să fiu de acord cu spusele sale, îmi jignesc toleranţa şi iubirea de umanitate: “Pentru că iubesc atât de mult viaţa, evreii nu au poeţi”. De parcă ar fi rău să iubeşti viaţa! În definitiv, ce rost îşi au premiile şi onorurile post-mortem?! Cu ce îl încălzesc pe acela ale cărui oseminte albesc într-o groapă?! Viaţa este frumoasă şi trebuie iubită tocmai pentru că în măruntaiele ei simţi că trăieşti. Deci Nobelul îmi trebuie acum, cât sunt în viaţă, şi pentru asta sunt dispus să fac orice. M-am gândit să jefuiesc o bancă. Am încercat să mă îmbogăţesc din muncă cinstită şi nu am reuşit. Din scris… nici nu îndrăznesc să vă spun, aţi râde şi prea îmi este orgoliul atotstăpânitor. Poate asta ar fi ultima şi cea mai bună soluţie – jaful. “Vă dau socoteală de fiecare bănuţ al meu, dar nu mă întrebaţi de primul milion de dolari”, spunea Rockefeller. Dacă el a putut, eu de ce nu?! Pentru că nu mi-l doresc atât de mult, milionul, pe cât îmi doresc Nobelul. Devine obsesie…

          Parcă Dante, în Comedia sa, divină pe deasupra, din câte îmi amintesc, spunea că banul este un bun servitor, dar un stăpân periculos. Şi eu mi-am spus mereu, îmi doresc să dispun de sume cât mai mari, dar să îmi fie banul sclav! Adevărul este că un sclav credincios poate fi mai util decât o sută de prieteni… cu atât mai mult cu cât prietenii cu care bat eu cârciumile nu îmi pot decerna un Nobel. Habar nu am care este recompensa financiară, dar dacă ajung vreun Rockefeller nu îmi pasă de ea; vreau doar să îmi fie mângâiat orgoliul…

          Ţin minte cât de revoltat am fost când preşedintele unui stat invadator a luat Nobel pentru pace. Pleznea cămaşa pe mine, nu de invidie, ci de revoltă. Adică el, deşi nu are talent, de ce să ia?! Eu nu am?! Adevărat, nu sunt o persoană atât de publică pe cât era el, şi totuşi, pacifişti păream amândoi! De ce el?! De ce nu eu?! Atunci m-am hotărât, voi jefui o bancă. În felul acesta îmi voi putea alătura două epitete – ruşinos şi bogat. Cum ar fi să fiu ruşinos de bogat? Ciudată expresie şi hazlie, totodată, pentru că nici bogăţia nici sărăcia nu pot fi ruşinoase, doar atitudinile care le însoţesc. Şi totuşi, lăsând semantica la o parte… ce aş face cu atâţia bani?! Simplu! Mi-aş cumpăra un Nobel. Nu, nu unul pentru literatură, mereu l-am dorit atribuit aceluia care îl merită cu adevărat. Încă nu m-am decis, Nobel pentru fizică sau pentru chimie?! Sau poate pentru pace?!

          “Fii pe pace, muritorule, lumea se învârte pe traiectoria ei, în jurul banului, iar adevărul, chiar dacă este de vânzare şi oricât ar fi de scump, se găseşte în rafturile din spate. Nu, nu acolo, mult mai în spate”!

Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.

Confesiune superficială

          Îmi tot spunea bună-mea, luna trecută, de fiecare dată când avea ocazia: “Bagă-ţi, măi, copile, minţile în cap. Ce îţi veni ţie cu scrisul acum, măgar bătrân”… Nu am idee de ce îmi tot spune măgar, sau poate am idee, dar nu vreau să spun…

          Şi chiar aşa, ce îmi veni cu scrisul?! M-am întrebat de câteva ori dacă nu cumva este doar o toană, un moft, sau o scuză pentru a mai copilări puţin. Apoi, uitându-mă la activitatea din ultima vreme… sau peste ea… mi-a mai venit sufletul la loc. Tuturor ne plac poveştile, contează, însă, şi de ce parte a unei limite doreşti să te situezi – între cei care vor să le fie spuse, sau între cei care le spun? Graniţa este instabilă, la fel de instabilă ca nitroglicerina, şi, uneori, la fel de periculoasă. În Nevermore s-a recunoscut prea multă lume, şi unele persoane s-au simţit chiar lezate şi furate, de parcă, dacă ar fi fost cazul să simtă astfel, nu ar şti că scriitorii nu sunt decât nişte hoţi de vieţi care îmbracă haina imaginară a cinstei. Sau, dacă nu sunt hoţi, sunt mincinoşi, pentru că prezintă tuturor întâmplări pe care nu le-au trăit niciodată, ca fiind ale lor; pentru că, dacă nu fură identităţi, le plăsmuiesc, şi, privind cât se poate de pragmatic, orice nu este adevărat este minciună.

          Sau poate scriitorii nu sunt nici hoţi nici mincinoşi, ci doar nişte copii care au refuzat sau nu au mai reuşit să crească, rămânând la un stadiu în care foamea chinuitoare de poveşti îi face să şi le inventeze singuri.

          “Bagă-ţi, măi, copile, minţile în cap”, îmi tot spunea bună-mea, luna trecută, de fiecare dată când avea ocazia. Nu i-am spus niciodată că cel care scrie s-ar putea să aibă mai multă minte decât îi trebuie… sau poate că istoria literaturii nu poate fi contrazisă sub nicio formă, pentru că, într-adevăr, privită superficial, nu arată decât că scriitori au fost fie copiii de bani gata, fie nebunii…

Raţionament

          Am cunoscut cândva o persoană care a avut nesocotinţa să îşi transforme viaţa într-o minciună, şi am blamat-o. Mereu mi-am spus că minciuna este un rău necesar, dar nicidecum un mod de a trăi. Ştiam, totuşi, neadevărul spus cu zâmbetul pe buze sau cu ochi galeşi are puterea de a deveni adevăr. Pentru că aşa este făcut omul, să accepte ceva plăcut lui ca fiind adevărat.

          Pe de altă parte, însă, mi-am spus mereu că cea mai bună minciună nu poate să fie alta decât adevărul. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât devin mai confuz… Cum este posibil ca, în acelaşi timp, o minciună frumoasă să devină adevăr, iar adevărul o minciună? Într-un asemenea caz, între cele două noţiuni, între adevăr şi minciună, cel mai potrivit semn este acela al echivalenţei.

          Am citit acum ceva vreme şi mi-a rămas în minte… Spunea Kierkegaard, “Nu înţeleg adevărul decât atunci când el devine viaţă în mine”. Dar, dacă adevărul este echivalentul minciunii, la fel de corect spus este că nu putem înţelege minciuna decât atunci când ea devine viaţă în interiorul nostru…

          Şi atunci, „mincinosul” poate fi învinuit că încearcă să înţeleagă „adevărul”?!