(Pseudo)cronică de concert. Neschimbatul Adrian Berinde

          Eram „căţelandru” prin mica noastră urbe când am auzit prima oară de Adrian Berinde, mileniul trecut. L-am ascultat, l-am reascultat şi, dincolo de coardele chitarei, cu versuri şi note muzicale m-am trezit că îmi atinge coardele sufletului. Apoi a dispărut, eu am crescut, gusturile mi s-au îndreptat către ritmurile mai dure şi, fără să îl uit în totalitate, l-am lăsat să se prăfuiască. Îmi aminteam de el, când şi când, şi îl lăsam să îmi mai cânte prin nopţi de gânduri şi albe. Apoi, crescând şi mai mult – sau îmbătrânind – am trăit bucuria de a îl vedea cântând live. După ani întregi, în seara de 18 iunie, în club Tribute, am avut plăcerea de a îl revedea. Aproape neschimbat; neschimbat totul: atmosferă familială, nu mulţi oameni, chiar puţini, poate puţin peste o sută – o sută cincizeci, iar el, Adrian Berinde, la fel de zâmbitor, la fel de tonic, cu acelaşi timbru vocal inconfundabil şi cu aceiaşi poftă de cântat. Nu, nu numai cu aceleaşi piese pentru că nu era un concert oarecare, ci acela de lansare al noului album – Atât de bine”.

          Cocktail-ul (pe alocuri molotov) pregătit de figura principală a evenimentului s-a dezlănţuit undeva după ora 21.00, conţinând combinaţii de vechi şi de nou, electrizând de la început publicul cu „De o umbră”, punându-l pe gânduri cu “Am lăsat în spate”, provocându-i nostalgii cu „Cerneala ochilor tăişi impresionând cu o piesă „nenăscută” încă, dar cântată – aplecare asupra condiţiei artistului în România: „Uitaţii cei neîntrebaţi”. Deşi cât se poate de prezent, că aşa trebuia, Adrian Berinde a cântat „Absent”, şi nu numai o dată, ţinând cont de însufleţirea cu care a fost chemat la bis, neuitând nici de sentimentul captivităţii în inutil, nici de alte piese care, deşi parte integrantă din sufletul său, rotunjeau buzele audienţei în forma versurilor.

           Da, ăsta este adevărul. Joi seara s-a cântat, Adrian Berinde pentru publicul său, publicul lui alături de el şi, după două ore de artă pură, de pictură pe sufletele auditoriului, luminile s-au stins şi Lumea a revenit la normal. Sau poate nu mai ţin eu minte bine, pentru că la un moment dat în viaţă tuturor ni se întâmplă să nu ne mai amintim în întregime beţiile. Dar nu, cei care râd în barbă să ia aminte: Adrian Berinde a fost o beţie de muzică şi versuri!

(Pseudo)cronică de concert. Adrian Berinde

            S-a întâmplat sâmbătă seara, 14 mai, în fostul LMC, actualul Music Hall – concert Adrian Berinde. Aproximativ o sută de oameni, poate câţiva rătăciţi în plus… Mi s-a părut trist, pentru că valoarea este condamnată la neputinţa de a scoate capul de sub apele impotenţei intelectuale a românului.

            Adrian Berinde, absolvent de Arte Plastice la Cluj, plecat în Elveţia de aproape treizeci de ani, este unul dintre artiştii care nu au reuşit să îşi facă un nume, sufocaţi de pleiada de ciuperci otrăvitoare care au crescut ca după ploaie în muzica românească. Normal, mulţi ar spune, în necunoştinţă de cauză, că este vina lui, sau că eu însumi supraapreciez eforturile sale artistice. Şi totuşi, poate că este vina slabei promovări de care a avut parte, a bolii care l-a măcinat în ultimii ani sau, poate, a faptului că acest om nu a privit muzica drept o sursă de venit menită să îi asigure traiul. Întrebările pe această temă sunt, în momentul actual, inutile. Mai important este că sâmbătă seara Berinde a concertat, a cântat şi a încântat o mână de oameni, în cadrul unui spectacol pe care nu aş greşi să îl cataloghez drept “cu dedicaţie”. Pentru cei care îl apreciază şi îi ascultă muzica, normal – acea muzică destul de greu de încadrat într-un gen anume; poate rock, poate folk…

            Şi ce muzică! Începând cu Absent, primul album apărut în 1995, şi continuând cu Negru de fum (1996), Vertical (1998), Captiv în inutil (2001), Albaştri după ploi (2003) şi Azil (2010), Adrian Berinde nu şi-a dezamăgit niciodată publicul nemeritat de restrâns. Iar publicul… nu mi se pare puţin lucru ca un Adrian Pintea sau un Florian Pittiş să vorbească admirativ despre un artist. Au făcut-o, cu ceva timp în urmă, încercând să aducă în atenţia publicului român o muzică extraordinară, nişte versuri înnebunitoare şi un artist de excepţie.

            M-a uimit simplitatea cu care Adrian Berinde a intrat în încăpere, cu zâmbetul pe buze, încercând să îşi ascundă slăbiciunea datorată unui transplant de ficat. Salutul condescendent faţă de cei care veniseră să îl asculte, turul încăperii, strângerile de mână şi bătăile pe umăr cu un fel de prietenie pe care o arăta chiar şi unor oameni pe care nu îi mai văzuse niciodată, mi s-au părut parcă desprinse din altă lume. De fapt, dintr-o altă civilizaţie. Apoi a început concertul. Şi ni s-a cântat, Doamne! De o umbră, În treacăt, Amigos poncho, Captiv în inutil, Cerneala ochilor tăi, Mai departe, Absent – şi încă altele. O interpretare de excepţie şi o susţinere instrumentală uimitoare în faţa unui public care putea să fie într-un număr mai mare, o modestie care a dat impresia că omul Adrian Berinde nu este român decât cu numele, eforturile făcute de a oferi celor prezenţi aproape două ore cât mai plăcute, m-au convins, dacă era nevoie, că şi în poporul ăsta se nasc mari valori. Dar, oricât de mult m-a bucurat concluzia, oricât de mult m-ar fi învăluit muzica, gustul amar că  în ţara asta nu vedem ce trebuie să vedem a rămas. Sau, în cazul acesta, că nu ascultăm ce ar trebui să ascultăm. Apoi chiar m-am revoltat. De ce Berinde nu primeşte un loc undeva mai sus în preferinţele românilor? Muzica este de calitate, din păcate versurile sunt suficient de complexe pentru a nu fi înţelese de cei care se cer părinţilor să îi lase la mare, singuri sau, după caz, singure, la soare.

            Sâmbătă seara Adrian Berinde nu a făcut nici topless, nu a fluturat fustiţe roz şi codiţe împletite, nu şi-a încordat bicepşii şi nu a făcut playback. Doar a cântat. A cântat magnific, deşi nu este deloc apreciat aşa cum se cuvine. Ceea ce mă duce cu gândul la o anumită vorbă auzită pe undeva… popor român, da-ţi-aş cu doboş pe chip!