De pe la socializări

          Într-un moment de socializare m-a întrebat cineva dacă scriu în format electronic sau pe hârtie. Ca orice om sănătos la minte, în loc să răspund scurt, am ajuns să povestesc despre obiceiurile scriitorilor – aici am amintit principiul conform căruia toţi scriitorii sunt morţi, în viaţă sunt doar oameni care scriu -, şi despre tabieturile lor. Într-un moment de socializare plăcută pică numai bine să ai puterea de a para, de a evita, de a eschiva – sau, mai pe scurt, e mai bine să ne ferim de răspunsuri seci, clare, care nu pot decât să sugrume discuţia. Bineînţeles, pus la zid, am recunoscut că nu mă bazez pe hârtie atât de mult pe cât o făceau predecesorii (era să scriu predecedaţii) mei. Dar atunci când îmi fac „bucătăria” tare îmi place să mângâi hârtia, de parcă ar fi cine ştie ce femeie ideală gata să îmi nască vreo odraslă atinsă de har divin.

          Pentru că, totuşi, în anumite momente este imposibil să discuţi cu oamenii pragmatici numai despre femei şi vin, am fost încolţit. M-am văzut nevoit să recunosc. Dacă prin absurd aş avea un copil, i-aş spune: „prietene, bucură-te de gustul aspru de alcool, de favorurile femeilor şi de înălţimile visului. Oricât ai muri în tine, păstrează-ţi visul în viaţă. E posibil să îţi supravieţuiască”.

Anunțuri

Timp

          Într-o noapte, sondând conţinutul unui pahar de vin deopotrivă cu conţinuturile mele, m-am întrebat ce aş face în anumite situaţii. Spre exemplu, ce aş face dacă m-aş putea întoarce în trecut, dacă m-aş putea vedea, pe mine cel de atunci, cu ochii de acum. Şi, mai ales, m-am întrebat, „ce mi-aş spune”? Nebunie, nebunie mare asemenea întrebări şi gânduri, pentru că pot ajunge să răscolească. Pot împinge la autoanalize, la judecăţi, la gânduri, inclusiv la repercusiuni asupra prezentului. Asupra prezentului om – acela care a trecut prin toate pe care le cântăreşte şi care, într-un fel sau altul, i-au dat naştere. Nu suntem născuţi numai de femei ci şi de viaţă, atunci când ne marchează decisiv şi, probabil, şi de alţi oameni. Şi mai cred că în fiecare zi ne naştem câte puţin, pentru că suntem supuşi schimbării, dacă nu în esenţă, în concepţii, în atitudine şi în gândire.

          Mi-aş uita trecutul, uneori, chiar dacă se spune că cine uită nu merită, dar m-aş păstra pe mine, aşa cum sunt. Cu aceeaşi întrebare, ce mi-aş spune dacă…

Pe marginea aşteptării

          Începuse să ningă – semn funest pentru primăvara pe care începusem să o aştept. Din fericire ninsoarea se transformă în scurt timp în ploaie şi stropii de apă începură să lucească amar în întunericul nopţii. Nu ştiu de ce, uneori, deşi le iubesc, ploile îmi par amare. Probabil pentru că atmosfera lor cenuşie ascunde soarele, sau poate spaime nerostite care încep să se manifeste numai când gândurile se îndreaptă spre viitor. În definitiv şi viitorul este tot un timp, sau poate şi un anotimp. Unul în care poate să plouă, să ningă sau să strălucească soarele. Cred că acesta era izvorul neplăcerii mele în faţa ninsorii, teama de ce avea să vină – şi mi se părea că nu venea primăvara. Mi-am luat inima în dinţi şi, aprinzându-mi o ţigară, mi-am spus fatalist: “fie ce-o fi”! În viaţa oricui există cel puţin o aşteptare, mai scurtă sau mai prelungă, dar nu ea este importantă, ci ceea ce aduce. Sau pregătirea pentru ce aduce, pentru că nu în zadar se spune “ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să se întâmple”.

Rock, mătuşă!

          Nu cu mult timp în urmă – pentru că nu am de gând să o fac vreodată la vreo biserică – mă confesam cuiva: mereu l-am urât pe Proust; mi se părea că în timp ce el îşi căuta timpul, eu mi-l pierdeam cu el. Am ajuns la concluzia că timpul este noţiune relativa, însă trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt. Ce ar mai fi de adăugat, exceptând acel etern scris tremurat de pe un perete alb uitat de lume? Rock, mătuşă!

.

          Într-o noapte stăteam şi îmi puneam întrebări. Dintre toate câte au fost – irelevante tocmai datorită faptului că le-am uitat – am rămas cu una singură. Poate şi pentru că aveam presimţirea sumbră a unei zile de închinăciune. De ce trebuie să cadă? De ce unii îngeri trebuie să cadă neapărat?! Uneori se întâmplă ca îngerii să cadă nu în dizgraţie ci în uitare.

Dansuri de înger

          Femeia aceasta dansează. Nu dansează ca altele… nu ştie nici să valseze, tangoul îi este complet străin. De salsa nu a auzit niciodată. Pas în doi nu o caracterizează. Ea tot timpul dansează singură, mereu singură, în mintea mea, în sufletul meu, neobosită, fără să vrea să se oprească, fără să vrea să mai plece vreodată. De parcă ar vrea-o cineva plecată, chiar dacă, pe creierul meu, nu ştie să danseze decât cazacioc.