Alcoolice

        Ca mărturisire ironică şi mincinoasă, trebuie spus că îmi vine greu să continui Săptămâna Urii. Cea asupra versului alb – exprimată, cea îndreptată în anumite momente înspre mine – exprimată. Într-o noapte lipsită de inspiraţie dar susţinută de o sticlă de vin mi-am izbit brusc fruntea cu palma – dar tare! „Cum dracu’ să uit aşa ceva”?! Ţuica! Nu ştiu dacă nu cumva este mai potrivită pentru săptămâna dezgustului, dar un loc aparte îşi găseşte şi în Săptămâna Urii. Am urât-o în ziua următoare primei mele beatificări(sunt scriitor, doar nu o să spun m-am îmbătat ca porcu’ ”!) cu produsul sus-numit. Nu ştiu de alţii, dar eu cam strâmb din nas la respectiva băutură, poate şi pentru că nu am vrut să învăţ din experienţele altora – sau din durerile lor de cap, le-am preferat pe ale mele.

          Bună-mea ca bună-mea, că bănuia ce poamă are la casă, dar mama! Până pe la douăzeci şi cinci de ani, dacă îi spunea cineva că m-am apucat de băut ar fi fost dat afară şi numit canalie mincinoasă. Cred că din cauză că pe vremuri ştiam să disimulez, păream complet nevinovat şi nu preţuiam ca acum adevărul. Bineînţeles, nici acum nu recunosc faţă de ea ce le spun celor de care prind drag: Bem o bere, o ţuică, orice, şi benzină, dacă trebuie”! Dar să revenim la ură, nu la lucruri plăcute. Nu demult, la o întâlnire cu nişte oameni din trecutul meu îndepărtat, mi s-a amintit cum strâmbam din nas întrebându-i cum pot să bea o băutură atât de dezgustătoare ca berea. Ciudat – nu mi-a plăcut niciodată, nici acum, dar fără ea mi se pare că viaţa ar avea mult mai puţin farmec. Poate nu putem trăi fără să nu declarăm că urâm ceva. Că urâm, că nu ne place, că dispreţuim. Avem nevoie, probabil, să ne diferenţiem de ceilalţi, să ne stabilim propria identitate şi aşa am făcut-o şi eu: eu sunt individul căruia nu îi place berea, dar o bea. Totuşi, ca să nu se uite cineva circumspect la mine, pot spune că nici benzina nu îmi place, şi totuşi, în lipsă de orice altceva, cred că ar merge.

          Să mă întorc la ţuică. O urăsc pentru că, la un Crăciun, considerându-mă poate mai bărbat decât eram, mi-am încercat puterile cu vreo două degete turnate în pahar. Normal, seară specială, cu atât mai mult cu cât – că tot mă întreba cineva – unul din anotimpurile mele preferate este Crăciunul. Bineînţeles, după ce le-am sorbit însetat am cam întrerupt şi colinda, iar la cheful care se dezlănţuia după, în semn de reală preţuire a sărbătorii, eu am ajuns cu multe ceasuri întârziere, aşa mult mă ţinuse răul.

          Sunt oameni care dispreţuiesc alcoolul, cred că sunt şi mai mulţi care dispreţuiesc beţivii. Eu, din anumite puncte de vedere, susţin că alcoolul este lubrifiant social. Cu excepţia ţuicii, pe care, cu ură neîmpăcată, o privesc ca pe o ultimă soluţie, una disperată, pe drumurile prea uscate ale vreunei nopţi cumplite.

          Nu aş putea spune de ce băutura mea preferată a devenit, de la un timp, romul. Are o savoare aparte, o aromă pe care nu am mai întâlnit-o şi o putere cel puţin ciudată. Putere, nu tărie, este o diferenţă… nu aş putea spune de ce are puterea de a mă face să visez cu ochii deschişi, căutând un punct de sprijin în infinit, apăsându-mi greu umerii şi pleoapele, fără a îmi pune, însă, poveri în spate. Este o băutură ciudată – dacă ar fi să mă iau după vorbele cuiva care spunea că este o băutură scârboasă, aş spune că nu poţi decât să îl urăşti sau să îl iubeşti. Iar eu…

           Nu aş putea spune de ce, dar primul lucru la care mă gândesc în momentul în care îi simt aroma înţepătoare în nări sunt coapsele unei femei. Nu ale unei femei anume, ale unei femei în general – coapse ferme, sculptate, puţin apropiate dar în acelaşi timp puţin depărtate, gata să primească drept tribut un sărut cu aromă dulce şi miros puţin aspru. De acolo este uşor, fantezia nu trebuie decât să îşi deschidă aripile şi să îşi ia zborul. Sunt ciudate coapsele întredeschise ale unei femei – de fiecare dată arată prea mult şi, totuşi, mai puţin decât trebuie. Într-un fel sunt ca viaţa, te atrag, te fac să visezi, să speri, să doreşti… dar nu ştii exact ceea ce urmează să primeşti.

           Dacă acesta ar fi un dialog cu mine însumi, vă spun sincer că nu ştiu în ce parte s-ar îndrepta. Nu pot scrie un tratat despre coapsele întredeschise ale unei femei – cu femei nu umblu. Şi totuşi, în anumite momente de plutire, ca oricine, visez, îmi doresc o atingere, un sărut, o coapsă pe buze, sau sub ele, între dinţi… Pe de altă parte, gândurile, înainte de a fi deturnate, mi se îndreptaseră spre rom. Nu, nu beau, dar îmi închipui că ambele, şi coapsele şi romul sunt dulci, foarte dulci.

           Am auzit că romul, ajuns pe buze, apoi în gură şi alunecând pe gât, arde. Dar nu aş putea spune dacă arde la fel de tare ca şi coapsele unei femei, ca şi dorul de ele, ca o dorinţă nedefinită pe care o simţi în coşul pieptului sau în vintre. Cine ştie s-ar putea pronunţa mai bine, deşi eu, dacă aş fi întrebat, le-aş aşeza pe picior de egalitate. Pentru că, de multe ori (aşa mi se pare) coapsele unei femei sunt indispensabile unui pahar de rom şi invers, un pahar de rom este indispensabil unor coapse de femeie.

          O priveam zâmbindu-mi, jucându-se cu degetele în păr şi depărtându-şi uşor coapsele, ca pentru a face loc privirii mele. Şi abia dacă mai auzeam vorbele stupide ale unui comesean – să îmi fie iertată exprimarea nescriitoricească – bătut în cap care spunea: “Nichita Stănescu?! Ăla nu e poet, e beţivan! Nu scria nimic dacă nu avea alcool în sânge! Nevastă-mea, în schimb, are un talent”…

           Ştiţi cum a murit Poe? Părăsit de toţi, mort de beat, undeva prin nişte boscheţi. Fără casă, fără familie, poate doar cu o sticlă de rom alături. Uneori îmi doresc să fiu el, şi acelea sunt momentele în care regret cel mai mult că nu pot savura un pahar de rom şi coapsele unei femei…

Opinie

           Mă întreba cineva mai demult cum aş defini alcoolul. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost răspunsul clasic, „lubrifiant social”. Superficial spus, dar cât se poate de adevărat. Pe de altă parte, însă, îl privesc ca fiind prietenul multora. Un prieten care prin prezenţă poate să inspire poveşti, sau poate să dezvăluie unele ascunse – pentru că, ştim toţi, se spune că în vin şade adevărul. L-aş cataloga ca fiind un prieten care nu poartă măşti de niciun fel, doar etichete diverse. Cu siguranţă i-aş spune, fără să intrăm în detalii, fără să îl demonizăm, fără să discutăm despre dependenţe şi fără să îi înfierăm efectele negative – pentru că fiecare trebuie să se păzească pe sine, atât de duşmani dar şi de prieteni – generator de poveşti. Şi, cu siguranţă, “best friend money can buy”.

In vino… (Răzvan Nicula)

Spun unii că băutura
Transformă omul în neom –
Fiară ce-şi schimbă trăsătura
Pierdută-ntr-un pahar cu rom.

Dar vă spun drept că ei nu ştiu
Ce inspiraţie dezmăţată
Aduce-o cană de rachiu
În atmosfera adecvată!

Habar nu au cum dă în clocot
În vene sângele sprinţar,
Şi-n tâmple dangăte de clopot
Fac rege dintr-un marinar

Ce cântă trist privind, la prova,
Spre orizontu-nceţoşat,
Visându-se, ba Casanova,
Ba cine ştie ce… pirat.

O, spun eu drept că se cuvin
Orice visări şi orice fapte
După ce sorbi cu poftă-un vin
De dimineaţa până-n noapte.

De eşti pălmaş, visezi conac,
Şi acareturi şi moşii
După o sută de coniac –
Aşa că bea şi ai să ştii!

Să nu-ţi mai spun de ţuică, vere,
S-o simţi cum arde-n măruntaie,
Îţi fierbe sângele-n artere
Când vezi vreo damă mai bălaie!

Vă spun eu drept că cine zice
Că băutura e vreun drog,
Sub masă nu ştie să pice,
Nici n-a văzut vreun inorog.

Şi, de nu bei, adio rime
Cântând de-o mumă întristată,
Nu mai ai pic de limpezime
În realitatea-abrutizată.

Căci ce e visul?! Ce-i trezia?!
De ai crucişător sau lotcă
Tot aia e în fantezia
Aprinsă de-un pahar de votcă.

Aşa că beţi, vă spun eu drept,
Habar nu au nebăutorii,
Alcoolul face-un prost deştept
Şi înmulţeşte-alegătorii.

De ai fi prinţ sau cerşetor,
Vreun marinar sau preşedinte,
De ari cu cal sau ai tractor,
Ascultă-aici şi ţine minte:

De cârmuieşti vapor sau ţară,
De-ţi place marea, scriitura,
Când te-ai făcut de tot de-ocară,
Aliat îţi e doar băutura!