O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.
Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.
Atunci când îmi simţeam nopţile goale îl mai chemam ca să îmi ţină de urât. Mă obişnuisem cu temperamentul lui răzvrătit şi cu poveştile lui ciudate. Important era că ne ţineam de urât unul altuia, într-un mod în care nicio femeie nu ar fi putut să o facă. Nici nu ar fi avut cum, pe un curs firesc al naturii femeile sunt făcute să umple sufletul, nu mintea; în schimb gândurile…
„Gândurile pot fi lăsate oricând pentru o femeie. Chiar şi la bătrâneţe, pentru că iubirea nu ar trebui să aibă vârstă. Nu, iubirea nu ar trebui să aibă vârstă, doar manifestările ei”. Uneori îl priveam ca pe un străin căruia, pentru a îl descoperi, îi acordam cea mai mare atenţie. Alteori îl priveam ca pe un alt eu, deşi nu mă identificam aproape deloc cu el şi încercam să îmi impun să nu uit – el era produsul gândului meu, personajul meu idee care, în mod încăpăţânat, refuza să se lase creat de mine şi se crea singur.
„Uite, eu, spre exemplu”, îmi spuse. “Îmi place să îmi amintesc că a fost o vreme când pe un toc de uşă aveam trasate linii cu creion chimic. Ştii… eram acasă, îmi puteam manifesta dorinţele, îmi făceam planuri, vise de copil şi îmi măsuram înălţimea. Aşa deveneam eu bărbat, crescând în înălţime – îmi era suficient şi mă îndreptăţea la toate. Dar dintr-un moment anume s-a schimbat ceva. Îţi spuneam de femei… Acum mă interesează cum le privesc eu, nu îmi mai pasă cum mă privesc ele pe mine. Mai demult era altfel”.
S-a oprit, intrigat că nu îi mai pun nicio întrebare, că nu îi mai pun obstacole în crearea poveştii sale. Dar eu, în sinea mea, mă întrebam dacă eu inventez ceea ce îmi spune sau dacă, prin vreun fel de forţă supranaturală, căpătase o viaţă distinctă de aceea din mintea mea. Mi s-a părut ciudat să îmi spun că, atâta vreme cât ne privim cu pasiune personajele – doar să le privim cu pasiune, nu să ne identificăm cu ele! – ele devin entităţi de sine stătătoare, cu trecut, cu prezent şi, poate, cu viitor. „Prima oară când am plecat de acasă, am plecat pentru o femeie, crezând că îmi voi găsi locul în ea”, spuse aproape în şoaptă.Ce minciună! Mintea mea era singura lui casă – aşa mi-am spus, urându-l că mă făcea să mă întorc în timp între amintirile mele. Eu nu aş fi plecat niciodată de acasă, pentru că acolo era femeia care îmi mângâia sufletul, îmi lumina nopţile şi îmi umplea zilele. Dar îi dădeam dreptate, iubirea nu are vârstă, poate doar rădăcini tot mai adânci.
Românul s-a născut poet, spune zicala, deci, pe cale de consecinţă, orice apartenent la naţie este caracterizat de o doză mai mică sau mai mare de sensibilitate. Este un lucru care nu poate fi contestat, românul este sensibil şi impresionabil. Mai spunea o vorbă, cu care iarăşi sunt de acord, că hoţul neprins este negustor cinstit. Problema apare atunci când, în virtutea impresionabilităţii şi sensibilităţii poporului ăstuia, hoţul prins rămâne tot cinstit, chiar dacă este negustor sau şi-a construit cariera (adevărat, strălucitoare) în alt domeniu decât cel al comerţului. Şi mi se mai întâmplă să mă minunez şi deopotrivă să nu înţeleg cum o faptă rea, săvârşită cu bună ştiinţă, devine scuzabilă în virtutea unei amintiri. Pare-mi-se, legea este aceeaşi pentru toţi şi toţi suntem egali în faţa legii, cu menţiunea că egalitatea aceasta este şi ea relativă. Sau, la fel de adevărat, cu menţiunea că sensibilitatea poate degenera în prostie. Eh, ţara arde şi baba se piaptănă. Rock, mătuşă!
Mi s-a spus de atâtea ori că nu am inimă încât începusem să cred. Apoi s-a schimbat ceva: într-un moment de inocenţă, mi s-a aruncat în obraz că aş avea inimă de piatră. “Şi atunci, mi-am spus, am inimă sau nu am”? M-am întrebat doar pe mine, nu am îndrăznit să cer altă părere, în schimb am spus, într-o ureche care pretinde că îmi va fi mereu deschisă: “Sunt produsul tău”. Şi inima ei a bătut a teamă, pentru că din animal nu se mai poate face om, deşi la fel de adevărat este, din om se poate face animal.
La fel de adevărat este, unele inimi călcate în picioare rămân doar amintire, pe când altele mai reuşesc să bată slab, din când în când, nu din inerţie, nici din simţire, doar din dorul unei amintiri. Iar amintirile… Spuneam cândva, speranţa este cel mai mare duşman al omului şi al liniştii sale; dar pot să adaug, la fel şi amintirea…
Un om este produsul acţiunilor sale. Aşa ar trebui, dar uneori se întâmplă să fie produsul acţiunii altora asupra lui. Atunci, oricât ar vrea să reuşească, de unii oameni nu se poate lepăda niciodată. Poate doar prin alţii… dacă are puterea.
Pentru azi, un deja clasic Alice Cooper. Doar aşa, ca să ne reamintim de nişte vremuri… Cândva muzica avea valoare, astăzi, dacă tot e duminică, odihnească-se în pace…
Nevermore 