Stereotipie

          Posibil să ne împlinim unele visuri doar ca să le facem uitate pe altele. Le împlinim gonind prin timp, uitând lucruri pe care le credeam cândva importante, distanţându-ne de ele, gândindu-le, în unele privinţe, doar ca întâmplări prin care au trecut alţii. Deşi, acei alţii se întâmplă să fie doar o succesiune de euri înfrânte pe care le-am schimbat pentru a nu ne lăsa doborâţi. Totuşi, atunci când se întâmplă să ne oprim din goană, să aruncăm o privire oglinzii uitate stingheră într-un colţ, nu ştiu dacă este cineva care să poată spune că niciodată nu şi-a citit în ochi – chiar şi când o ascunde – înfrângerea. Şi de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?

Final

          Mi se mai termină o pagină. (Mi se mai termină o pagină, oameni buni)! Nu ştiu dacă pe cele care urmează le voi scrie cum vreau eu dar, cum mi s-a mai cerut de atâtea ori, îmi repet şi eu: “Continuă! Continuă”. Mă întreb de multe ori, şi i-aş întreba şi pe alţii: cât poate să dureze visul? Cât poate să supravieţuiască speranţa? Eu cred că mai mult decât un timp, chiar dacă timpul respectiv este unul anume.

          Pentru azi, dacă tot e final deci, într-un fel, amintire, mă voi gândi la un autograf pe care l-am dat nu demult: “Să aveţi parte de împliniri şi de bucurii, iar pedepsele Cerului să vă rămână la stadiul de fantezie”. Mereu ne minţim că timpul nu ni se termină. Cu mult drag, La Mulţi Ani!

Stereotipie

          Cred că sunt oameni care nu învață niciodată să își suporte dezamăgirile. Se încăpățânează mereu, ignorând evidențele, invocând circumstanțe și declarând scopul obiectiv suprem chiar și când speranța se stinge. Până și speranța se stinge, cu atât mai mult oamenii, pentru că viața ne învinge pe toți într-un final. Și, cum îmi place să mă întreb de o vreme, de eroi înfrânți cine mai are nevoie?!

Linişte

          Parcă uneori mi se face dor de indeciziile mele. Mi se face dor de dorurile mele, de clipe în care drumurile îmi erau deschise şi aveam puterea să le văd până la capăt. Pe atunci nu îmi era teamă că, în căutarea liniştii, mă pot pierde în ceaţa deasă a amintirii.

//

Sub semnul lunii

          Mă mai întreba cineva, din când în când, poate atunci când stârneam câte o curiozitate, care îmi este semnul zodiacal. De parcă ar putea să fie judecat cineva după horoscoape şi calendare, după trăsături generale neaplicate în particular. Aş numi-o superficialitate, pe de-o parte, pe de alta naivitate. Personalitatea se formează, se zideşte, se îmbunătăţeşte (sau se ruinează), dar nu o cred într-atât de slabă încât să fie influenţată de numărul stelelor de pe cer. Şi totuşi, judecându-mă altfel – pentru că, oricât de mult m-am ferit, am fost şi eu judecat fără a primi vreo pedeapsă – au fost oameni care m-au întrebat de ce pe chipul copiilor mei este zugrăvită luna. Poate pentru că m-am născut noaptea – dacă am făcut-o, dacă m-am născut încă. Sau, poate, deşi nu îmi mai aduc aminte, pentru că primul rând l-am scris într-o noapte. Sau pentru că, aşa cum toţi avem semne pe trup sau în suflet, mă simt mai apropiat de lună decât de soare. Şi i-aş urma oricând strălucirea în cea mai adâncă noapte – îmi este preferabil decât, trăind diurn şi comun, să fiu redus la unul din douăsprezece semne fără să mi se acorde dreptul de a trăi sub semnul lunii.

//

Re

     Nu mai ţin minte cum o cheamă, pentru că aşa vreau. Dar mereu îi spun, în gând, Thalassa. Ciudat nume… şi poate nici măcar nu i se potriveşte, doar i-l potrivesc eu. Mi se întâmplă să străbat deşerturi deşănţate, goluri de memorie, abisuri în care mă arunc sperând să nu mai ating niciodată pământul. Şi totuşi, mi se întâmplă dimineaţa să mă trezesc între aceleaşi nisipuri aride în care nu rodesc nici şerpii, nici plantele, nici soarele. Mi se întâmplă, atunci, să le împrumut senzaţia, să le las apăsarea să mă cuprindă, să îmi învăluie până şi buzele uscate care şoptesc neauzit, fără vlagă: “apă! apă”! Devin sterp, în aşa fel încât să nu mai rodească în mine nici inima, nici creierul, nici plămânii – o statuie de marmură sculptată grosolan de mâini mult prea neştiutoare, incapabile să surprindă frumuseţea pietrei.

       Pornesc cu paşi hotărâţi, când într-o parte, când în alta, căutând mereu ceva ce nu îmi doresc să găsesc, umplându-mă de ciulini, de frunze moarte, de nori plumburii, strângându-le pe toate în mine aşa cum alţii strâng fluturi frumos coloraţi. Evit lumina, mă ascund de soare şi, cu faţa ascunsă în tenebre, o privesc pe ea, pe Thalassa, cea al cărei nume nu vreau să mi-l amintesc.

       În vis i-am văzut buzele destinse în zâmbet, i-am văzut ochii sclipind, aşa cum îi sclipeau demult, i-am văzut lacrimile curgând şi oprindu-se, la un semn, pentru a face loc unei luciri de fericire. O fericire a mea, doar a mea, pe care o pot citi, flămând, în undele line ale ochilor ei, ca un grec vechi, mort şi uitat care, uscat de arşiţă, stors de forţă şi de apă, cade în faţa valurilor uitând de întregul deşert care i se aşterne în spate şi strigă – aşa cum o fac şi eu: Thalassa! Thalassa!

//

De ce voi vedea meciul de diseară în oraș

Ieri, profitând de timpul liber pe care îl am la dispoziție, m-am gândit că ar fi cazul să mă delectez cu spectacolul fotbalistic pe care îl promitea Champions League. Am sunat în dreapta, am sunat în stânga… de fapt numai în dreapta și în stânga, pentru că nu aveam decât două opțiuni. Unul dintre cei doi prieteni nu avea de gând să iasă, celălalt era la muncă. În cele din urmă, grijind și de preocupările artistice ale subsemnatului, m-am trezit că mai sunt câteva minute până la meci. Așa că am luat decizia finală: îl voi vedea acasă, împreună cu bună-mea, care ar face mai bine să vadă un spectacol minunat decât să piardă vremea la emisiuni imbecile. Are bună-mea 87 de ani, dar e o femeie iute, puternică, neatinsă psihic și mintal de neajunsurile bătrâneții. După îndelungi parlamentări – spun îndelungi pentru că din cauza protestelor nu am putut fi foarte atent la formația de start a combatantelor – bună-mea se resemnează în fața crudei realități și purcedem la privit meciul. După câteva minute începe:

– Uite la ce te uiți tu, în loc să mă lași pe mine să văd știrile.

Tacticos dau neatent din mână, trag o înghițitură de suc și admir în continuare combinațiile de pe teren.

– Cine joacă?

– Barcelona cu Chelsea, spun, scărpinându-mă în barbă și privind-o bănuitor.

Deja aveam presentimentul teribilei experiențe care va urma, dar am sperat că printr-o atitudine înțeleaptă voi avea puterea să o evit.

– Unde joacă?

– La Barcelona, răspund evaziv.

– Mă, nebuni și spaniolii ăștia. Ia uite la ei câți sunt, mii de ei.

Tac, adoptând în continuare atitudinea care speram să mă salveze. Nici nu se stinsese ecoul ultimelor ei vorbe, când bună-mea, extrem de revoltată, spune:

– Mă, ce dracu’ le-o plăcea lor să se uite la proștii ăștia alergând după o minge? Păi aștia din tribune sunt mai proști ca ăștia de pe teren. Să dai tu atâția bani ca să mergi la meci! Și ce să vezi?!

Un fault destul de dur undeva la mijlocul terenului….

– Uite! Să-i vezi pe ăștia cum se lovesc unii pe alții, cum își rup picioarele (jucătorul faultat se ținea de picior și se zvârcolea pe gazon)… păi ăștia își rup picioarele, tendoanele, își sparg capetele… Ăsta este meci?! Ia uite-l și pe ăsta! (prim plan cu Guardiola). Uite-l, mafiotu’! Măi, că nu îi bate Dumnezeu! Păi ăștia spală bani și fac tot felul de afaceri dubioase, uite-te la el ce costum are!

– E antrenorul Barcelonei, bunică… răspund încercând să mă opresc din râs.

– Antrenoru’ pe sărăcia!

Tace, oferindu-mi speranța că în sfârșit mă voi putea concentra pe meci. După nici cinci minute…

– Mă, ce mă enervează ăștia… du-te adu-mi o pastilă de inimă.

Raspund impacientat:

– Păi nu ai zis că ai luat?

– Am zis ca să scap de gura ta, da’ prea mă enervează ăștia.

Mă duc să aduc apa și pastila. Când revin, cu pasiunea unui împătimit, bună-mea strigă:

– No, uite, o sărit în cap, ca idiotu’….!

– N-o sărit în cap, o sărit să lovească mingea cu capul, zic, întinzându-i pastila și paharul cu apă.

Mă așez în fotoliu, aproape sigur că scenariul trăit până acum nu va lua sfârșit.

– Ăsta și-o rupt piciorul, gata… și ăilalți joacă. Uite, mă, ăia joacă … Ăla e accidentat și jocu’ merge. Săracu’ de el… da’ lasă, fotbal i-o trebuit?! Stai să vezi că ăștialalți se răzbună acum. Uite! Strigă după nici un minut. Vezi? L-o trântit. De bună voie l-o împins și l-o trântit. Asta e joc, măi?! Lasă, bine că nu joci tu fotbal… Uite, tot de la ei! Și-o rupt piciorul. Stai să vezi de nu-i termină ăștialalți. Uite… Păi asta e joacă, măi? Ăsta e joc civilizat?

Un jucător cade secerat la pământ….

– Uite, altu’! Nici ăsta nu mai poate, e gata. Ba, și-o revenit… Mă, să știi că astea îs echipe bune, mă, puternice…

Încercam să mă abțin să nu izbucnesc în hohote, minunându-mă cum un meci de Ligă se poate transforma într-un fel de emisiune de cascadorii râsului. Când să încerc să parlamentez, să îmi revendic dreptul bărbătesc de a mă uita liniștit la meci, mă întreabă:

– Pe spatele lor scrie numele lor, nu? Înainte erau numere… a, uite și numere. Mă, da’ îs bătrâni deja, vezi cât îs de bătrăni? Pân’ la 35 de ani joacă. Dacă nu își adună bani până atunci îs pe nicăieri, ăștia nu știu decât să dea din picioare.

În careul lui Chelsea are loc o fază mai aprinsă, dar în final Cech reușește să captureze mingea.

– Ia uite ce ține ăsta mingea în mânuțe și lipită de piept să nu i-o fure careva! spune bună-mea râzând. Al cui e ăsta cu căciula aia în cap, al lui Chelsea? E bun portar, mă, ăsta, uite la el cât este de mare…

Îndrăznesc în sfârșit:

– Bunică, mă lași să mă uit la meci?!

– Păi nu te uiți? Ui la ăsta cum aleargă. Trebuie să ai putere să alergi atâta. Tu mai știi să joci fotbal? Când erai mic jucai… și fugeai, mă, fugeai…. acum te-ai puturoșit. Nu știu cum te-ai putut prosti în halul ăsta. Acum Coca-Cola, țigara, scrisul și munca. Și muncești ca tâmpitu’ în loc să îți cronometrezi opt ore și gata. Tu nu vezi că ăștia câștigă mai mult decât unul care muncește cinstit? Da’ așa ești tu, fraier… asta ți-o plăcut, asta ai făcut.

Tace din nou, dându-mi impresia că se uită la meci. Dar deja știam… era liniștea care prevestea o nouă furtună, declanșată de un fault de joc:

– No, altu’. În meciu’ ăsta nu ai văzut decât lovituri și căzături. Am mai văzut eu meciuri, dar nu în halul ăsta. Ăștia parcă se bat expres. Și-o revenit? Nu, uite, a căzut iar…

Aproape plângând de râs o informez:

– Bunică, aia era reluarea…

– Ei, reluarea! Uite, cad ca mămăligile! S-a lovit la cap. Și-o revenit, da’ o plâns oțâră, i-or curs oțâră lacrimile.

Într-adevăr, în urma unui duel aerian Thery Henry încasase o lovitură puternică. Primplanul său, însă, dezlănțuie „comentatorul” de lângă mine:

– Mă, ăștia toți sunt chei? Vreo douăzeci de chei sunt acolo. Și ăștia or fi avut părul lung și or chelit. Și Marius de deasupra o avut părul lung și uite acum ce chel este. Numai tu nu vrei să te tunzi, că și așa ți s-o rărit părul ca dracu’… . Ia zi, când se gată?

– Mai sunt douăzeci de minute…

– Hai, mă, douăzeci de minute…!! Păi și eu când mai văd emisiunile mele?! Dă-i dracului cu meciul lor, schimbă…

Țâșnesc în picioare, un jucător al Barcelonei scăpase singur către poartă…

– Uite! Strig încântat, sperând la deschiderea scorului.  Dezamăgire mare, însă, atât pentru modul în care a fost finalizată faza din teren cât și pentru replica pe care am primit-o.

– No, ce uite?! Ce ai văzut?! Ai văzut o porcărie, asta ai văzut! Nici un gol, nimic.

Se liniștește și ne uităm în continuare la meci, dar după două-trei minute explodează:

– No, uite-l, l-ai văzut cum l-a împiedicat?! Eu i-aș pedepsi, i-aș scoate pe toți afară care fac așa ceva. Nici nu-i corect arbitrajul… Io înțeleg să joci, da’ așa, cinstit, nu să te împingi sau să te lovești…. Uite! Cred că acum dă gol… Hii! Nu-i gol… mă, totuși o salvat ăla cu căciula aia… or vrut ăștia să dea gol dar n-or reușit. Mă, n-au noroc ăștia, mă!

O las să se manifeste, impasibil, fără să adaug ceva. Mă bucuram că intră în atmosfera meciului, că microbul începe să se strecoare și în sufletul ei, că spectacolul începe să devină interesant. Îmi savuram victoria luând tacticos o gură de suc….

– Când sunt alegerile astea, în iulie?

– Care alegeri? Întreb stergându-mi bărbia de suc și încercând să îmi stăpânesc tusea.

– Pentru europene.

– Nu știu, zic, sperând să curm din fașă discuțiile.

– Aoleu… așa cetățean al României habar nu are pe ce lume trăiește. Tu ești de-ăla cu capul în nori, mă. Visător. În noiembrie parcă sunt alegerile de președinte, nu? Mă, ce porc Băsescu ăsta… s-o dus la congresul UDMR, o vorbit să îl voteze că le dă autonomie culturală și o plecat. Și cu Boc după el. Da’ s-au supărat unguroii că nu o stat cu ei până la sfârșit….

– Bunică! exclam exasperat.

Și din nou pornim același joc nesfârșit, de-a șoarecele și pisica. Aștepta, cred că în gând număra secundele, devenea nerăbdătoare, se ruga să se împlinească minutul…

– Uite, altu’! Mă, da’ ce se mai accidentează ăștia. E zero-zero, nu? Dă doamne să rămână așa, să nu câștige nimeni, că toți îs niște porci…. Gata! Acum e gol! Nu-i gol? Mă, da’ nici un gol n-or băgat ăștia. Ce tot spun proștii ăia că sunt echipe bune?

Se ridică și se duce în bucătărie să îmi pregătească ceva să mănânc. Mă bucuram că în sfârșit, măcar așa, pe final, voi intra în atmosfera unui meci mare. Și se anunță: patru minute de prelungire. Ușa camerei, abia închisă, se redeschide…

– E zero-zero, așa-i?

– Da!

– Păi așa se gată….