Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.
Mi se mai întâmplă din când în când să beau câte un pahar cu viaţa. De ce nu aş face-o, având în vedere că mă învaţă destul de multe lucruri?! Îi spuneam aşa, într-o doară, privind o fotografie de iarnă făcută în anul de graţie …. că îmi este dor. Îmi e dor până şi de ce eram eu, aşa neînvăţat cum eram. Peste timp am învăţat că nu poţi înceta să iubeşti unii oameni nici măcar când te dezamăgesc. Nici măcar când te fac să scrâşneşti din dinţi. Nici când te storc de lacrimi şi îţi ard ochii. Nici când îţi smulg sufletul bucăţică cu bucăţică. Nici când… Când te poţi lepăda de iubire?! Niciodată. Pentru că orice ar face, oamenii care ne trec prin viaţă devin parte din noi. Şi ne rămân alături chiar şi după ce se termină Totul. Chiar şi când rămâne senzaţia vagă că am strânge în braţe o amintire ca şi cum ar fi un trup de om.
Îmi amintesc cu drag de unele lucruri care s-au întâmplat cu mult timp în urmă – poate prea mult; ciudat, aş spune – dacă vorbim de prea mult timp trecut, nu ar fi trebuit să intervină uitarea? M-am contrazis de multe ori, în câteva rânduri chiar mi-am spus că amintirile mele cele mai fragede sunt închipuire. Alteori mă admonestez, catalogându-mă de-a dreptul idiot dacă nu înţeleg că un om care se simte străin în toate ajunge să se refugieze, ca să se regăsească, în amintirile lui.
Dar despre altceva era vorba; îmi amintesc cu drag de unele lucruri pe care se pare că le-aş fi trăit acum prea mult timp trecut. Într-o seară – pare-mi-se joi sau duminică – am fost luat aproape cu forţa, la o întâlnire a credincioşilor care, din punctul meu de vedere de atunci, ca şi de acum, erau mai degrabă prea-credincioşi. Nu ajunsesem nici măcar la vremea pionieratului, chiar dacă eram ditamai Cymerianul. Şi mi s-au pus, oameni buni!, (aş fi vorbit la plural, „ni s-au pus”, dar nu îmi mai amintesc cu câţi şi cu cine de teapa mea oi fi fost) nişte diapozitive educativ-religioase cu un Christos aruncat pe cruce din care curgea sânge mai abitir decât vinul dintr-o sticlă pe care s-ar chiti subsemnatul să o golească într-o clipită. Apoi mi s-a explicat – din nou singularul, dar mărturisesc că memoria îmi e păcătoasă în multe privinţe – cum fariseii cei ticăloşi au călcat în picioare Iubirea şi cum sufletul omului trebuie să tindă mereu înspre ceruri. Deşi nu îmi mai amintesc motivarea logică, sunt de acord; eu nu fac decât să visez că zbor, şi să zbor, şi să mă fac una cu Cerul, nicidecum una cu pământul.
Cred că de aceea, de când aproape ni s-a recomandat autoflagelarea şi traiul în numele răstignitului, m-am cam dezis de sărbătoarea Învierii. Nu ştiu dacă vreodată, după ce mi-au mai crescut minţile, mi-am spus la modul cât se poate de sincer şi de raţional că o găsesc crudă. Mereu m-am raportat la coşmarurile provocate de acea seară din fragedă pruncie în care eram învăţat că Iubirea trebuie, neapărat, să fie arătată suferind pe cruce. „Dar vezi ce înseamnă experienţa de viaţă?”, îmi spun atunci când mă mai bag şi pe mine în seamă prin necuprinsul nopţii invocând amintiri dragi. Am învăţat să nu mai întreb pe nimeni ce este şi cu iubirea asta, e o întrebare prea incomodă. Aşa am învăţat, să am puterea să mă întreb numai pe mine.
Mai spuneam când şi când, atunci când îmi găseam curajul, sau vreun pahar golit în faţă, că mie îmi place să zbor. Mă mai învinuia câte cineva de idealism, alţii de nebunie acută, alţii chiar de prostie. Până când, într-o noapte, m-am trezit izbindu-mă cu palma peste frunte, pus în faţa unuia dintre adevărurile care atunci mi se păreau esenţiale: „cum, cum poţi să zbori fără aripi”?! Şi întrebarea venea, zdrobitoare, într-un moment în care învăţasem să îmi spun că aripi au numai păsările, îngerii şi Icarii. Aşa am început să cred (poate cu excepţia păsărilor), aripile sunt purtătoare de dezastre. De dezastre, nu de oameni. „Şi totuşi, mă încăpăţânam în unele nopţi ascunzându-mă de ochii altora şi de concluziile lor, mie îmi place să zbor”!
Nici nu mai ţin minte de când am luat calea nopţii. Într-un fel, de când m-am născut – probabil de fiecare dată când îi vine vremea, nu ar trebui să îmi sărbătoresc ziua, ci noaptea de naştere. Cu atât mai mult cu cât legătura dintre noi, dintre mine şi nopţile mele, s-a înfiripat de prea multă vreme ca să mai poată fi cu adevărat ruptă de ceva. Dar despre asemenea memorii este vreme să scriu – se spune că scriitorii sunt blestemaţi cu viaţă lungă şi eu uneori mă mai simt încă acolo la noi între dealuri, unde viaţa nu este deloc grăbită şi este timp pentru toate. Amintindu-mi de asta! Nu demult, vorbind la telefon cu o persoană de care mă leg tot mai mult, a venit şi concluzia: „Noi avem nevoie de nopţi ca să putem scrie. Ziua trece prea repede şi suntem atât de grăbiţi că nici să gândim nu mai avem vreme”!
Posibil ca o asemenea concepţie să mi-o fi însuşit de mult, de aceea prima dintre iubirile mele a fost Noaptea. De-asta am luat calea ei, ca să îmi pot acorda gândurilor timpul cuvenit. Că tot am pomenit de Gânduri! Dacă tot este să se nască, ar trebui să vorbesc puţin despre ele. De parcă nu mereu mi-aş rosti gândurile! Dar aici e diferenţa, sunt gânduri şi Gânduri. Ideea unei cărţi de eseuri mi-a fost dată de doamna Aurora Georgescu, „născătoare” de poezii şi poveşti pentru cei mici, dragă mie atât pentru felul ei de a fi cât şi pentru efortul pe care l-a depus o bună bucată de vreme ca să îmi alunge neîncrederea şi lenea în ale scrisului. Ezitant, m-am apucat de lucru, până când prea măcinat de alte idei mi-am lăsat proiectul în aşteptare. După câţiva ani buni se dovedeşte, totuşi, că nu este în totalitate neadevărat principiul conform căruia lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă. Pentru că uneori ajungem să aşteptăm atât de mult o clipă încât ne trezim că a trecut de mult pe lângă noi – aşa sunt unii oameni, mai preocupaţi să aştepte decât să împlinească! – într-o noapte Gândurile au început să mă strige cu nerăbdare şi teamă că se vor pierde. Şi jur, de atunci cel mai greu a fost de ales titlul. Iniţial mă gândisem la un altul, „Via Nocturna”. Dar căile se schimbă, mai puţin aceea a Nopţii mele pe care nu o voi abandona nici după ce am transformat-o în Gânduri.
Mi-am amintit că, răsfoind ceea ce în România se numeşte „presă”, am văzut, printre alte feluri de aberaţii, o declaraţie făcută de o persoană mondenă din străinătate – spre deosebire de noi, în lumea mondenă din străinătate nu sunt numai cimpanzei. Poate ar trebui să redau măcar ideea ei, dacă nu declaraţia în sine, deşi mai degrabă îmi vine să mă concentrez asupra gândului provocat. Există oameni care la vârste mijlocii se simt mai aproape de ei decât la vârstele la care ne construim cultul propriei personalităţi. Nu, nu trebuie să mă înţeleagă nimeni – m-am întrebat dacă acum mi-aş mai dori să mi se facă portretul. Concluzia mi-a fost că urâţenia stă în lume, nu în noi; în noi doar ajunge să se reflecte. Şi eu, care îmi iubeam oglinda!
Nu ştiu dacă mi-am propus vreodată să fiu mai bun decât sunt, mai degrabă mereu mi-am dorit să fiu mai bun. Poate că mâinile care mi-au ghidat paşii au uitat să mă înveţe că o competiţie este de multe ori mai utilă dacă se duce cu sinele, nu cu lumea întreagă. Sau, poate, lecţia pe care trebuia să o deprind este că în bunătate şi frumuseţe nu există nici luptă, nici competiţie, nici umbră. Ce am învăţat în timp, însă, este că sunt unele ticuri sufleteşti, sentimentalisme personale, la care nu voi renunţa niciodată şi câteva vorbe şoptite ca o rugăciune: “să mă veghezi şi de atunci încolo; pentru că îţi plăcea tare mult”!
Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.
Nevermore 