Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Anunțuri

Memoires

          Într-o seară mi-am călcat pe inimă – ocupat cum sunt în perioada asta – şi am decis să particip la un eveniment scriitoricesc. Mai tras de mânecă de unul, mai somat de un altul, mi-am spus că puţină socializare nu ar strica. Deşi, sincer să fiu, nimic din ce era pus pe tarabă nu îmi făcea cu ochiul. „De ce să îi spui tarabă?mă trage de urechi un personaj pe care îl simt tot mai prezent în mine şi care nu poate fi decât noul „Eu”. Justificarea: lăsând la o parte izul pur rural (nu nu spunem ţărănesc) al evenimentului respectiv, trebuie acceptat că literatura nu mai este de mult o glorie, ci un produs; vinzi, stai pe tarabă. Nu vinzi, stai măcar pe lângă tarabă. Aşa că după ce am îndurat cu stoicism cale de jumătate de oră, împreună cu prieteni adevăraţi – pentru că prietenul la nevoie se cunoaşte! – am hotărât să luăm drumul cârciumii. Nu pentru că ar fi fost mai multe locuri libere în cârciumă, dar pentru că se puteau discuta lucruri mai interesante.

         După încă ceva vreme, în care ce s-a spus s-a spus şi ce nu, nu, m-am decis că va trebui să îmi scriu cândva memoriile. Doar impulsionat de părerile unora. Problema este că mereu am considerat că o carte autobiografică trebuie scrisă la momentul ei. Atunci când poate fi arătată cu demnitate, nu privită cu dispreţ. Vedeţi dumneavoastră, una este să îşi scrie memoriile cineva precum Marquez, alta este să o facă una care doar şifona pe vremuri aşternuturile vreunui scriitor de duzină.

         Să revin totuşi la memorii. Încă nu le-a venit vremea. Indiferent de cum sunt, goale sau pline, femeile pot deveni un subiect plictisitor pentru un cititor avizat. Şi nopţile goale. Şi nopţile umplute cu litere, cu scris. Nu ştiu ce cred alţii, dar cred că dreptul la o carte de memorii şi-l câştigă fiecare atunci când poate să îi arate cu degetul pe alţii. Şi să spună, cu bucurie: „Uite, lor le-am schimbat viaţa în bine”. Cred că de aceea pentru o vreme nu îl voi mai pizmui pe susnumitul Marquez că a furat titlul vieţii mele: „Povestea târfelor mele triste”. Iar eu… Eu încă nu mi-am câştigat dreptul la Memorii. Cred că sunt prea tânăr şi dispus să râd pe seama altora ca să devin amintire.

Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Perpetue

          Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.

          Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.

          Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.

Anecdotică sentimentală

          Sunt destui care cunosc ceea ce urmează să spun în următoarele rânduri şi tare m-aş bucura ca, atunci când voi fi mort şi orice text de-al meu, chiar şi prost, va fi considerat frântură (sau fractură) de istorie, să râdă, aşa cum au făcut-o atunci, ţinându-se cu mâinile de burtă.

          Era o seară ca oricare alta. Băutură, lume, masă plină. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, pentru că fizicul nu mă ajută, între lume o domnişoară cu ochii fixaţi pe mine, urmărindu-mă mai mult decât îmi place mie să fiu urmărit. Începe parada (scurtată), anume: „eu, aşa frumoasă cum mă vedeţi, mirobolantă de-a dreptul, dorită, stimulând în exces glandele salivare ale bărbaţilor, nu am citit nici măcar lecturile obligatorii din şcoală. Sunt prea frumoasă şi mult prea realizată, având în vedere „jobul”, să îmi pierd vremea citind”. După o bucată serioasă de vreme în care s-a căutat să se demonstreze cât de inutile sunt cărţile, mă trezesc, privit cu ochi languroşi, întrebat cu ce mă ocup. Fără să ezit, fără să îmi doresc să fiu vreun director de bancă, am decis să dau cu oiştea direct în gard – aşa se zice în Cymeria mea dragă (deşi pentru aşa vorbă îmi vine uneori să îi spun Cyzmeria) – şi să mă confesez ca în faţa cine ştie cărui preot: „sunt scriitor”.

          Într-un final, pentru a mă spăla de păcate, dar şi pentru a mă răzbuna doar puţin, am adăugat ceva ce cu siguranţă nu sunt primul care spune: „S-au scris poeme, povestiri, romane, şi au curs râuri de cerneală pentru atâtea femei! Dar mai multe sunt cele pentru care nu s-a scris.Iertată fie-mi îndrăzneala!

Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

Notă de subsol

          Simţindu-mă într-o zi sărman cu duhul, m-am hotărât ca în loc să mă declar moştenitor al Împărăţiei Cerului să ies la un pahar, cu atât mai mult cu cât compania era foarte promiţătoare. Neconcordanţa între socoteala de acasă şi cea din târg s-a arătat când o voce (aş fi vrut să spun că din public, dar din păcate era pe scena noastră) a declamat cu întreaga tărie a plămânilor – cu siguranţă mai puţin a neuronilor: „Prietenii nu ţi-i alegi, îi iei aşa cum sunt”. Cred că atunci mi s-a tăiat tot cheful şi am privit scrutător, pe sub sprâncene, către declamant. Nu am îndrăznit atunci, pe loc, dar ce bine era ca într-un proces intentat pentru imbecilitate el să fi fost declamantul şi eu reclamantul!

           Oricum, pentru că orice om are dreptul la o părere, mi-am permis să îmi promit că la proxima ocazie, cumva şoptit, pe la colţuri, îi voi împărtăşi, la rându-mi, punctul meu de vedere. Adică, prietenii cu siguranţă ni-i alegem, nu ne alegem, în schimb, familia şi iubirile. Că tot veni vorba de iubire…