Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Perpetue

          Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.

          Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.

          Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.

Anecdotică sentimentală

          Sunt destui care cunosc ceea ce urmează să spun în următoarele rânduri şi tare m-aş bucura ca, atunci când voi fi mort şi orice text de-al meu, chiar şi prost, va fi considerat frântură (sau fractură) de istorie, să râdă, aşa cum au făcut-o atunci, ţinându-se cu mâinile de burtă.

          Era o seară ca oricare alta. Băutură, lume, masă plină. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, pentru că fizicul nu mă ajută, între lume o domnişoară cu ochii fixaţi pe mine, urmărindu-mă mai mult decât îmi place mie să fiu urmărit. Începe parada (scurtată), anume: „eu, aşa frumoasă cum mă vedeţi, mirobolantă de-a dreptul, dorită, stimulând în exces glandele salivare ale bărbaţilor, nu am citit nici măcar lecturile obligatorii din şcoală. Sunt prea frumoasă şi mult prea realizată, având în vedere „jobul”, să îmi pierd vremea citind”. După o bucată serioasă de vreme în care s-a căutat să se demonstreze cât de inutile sunt cărţile, mă trezesc, privit cu ochi languroşi, întrebat cu ce mă ocup. Fără să ezit, fără să îmi doresc să fiu vreun director de bancă, am decis să dau cu oiştea direct în gard – aşa se zice în Cymeria mea dragă (deşi pentru aşa vorbă îmi vine uneori să îi spun Cyzmeria) – şi să mă confesez ca în faţa cine ştie cărui preot: „sunt scriitor”.

          Într-un final, pentru a mă spăla de păcate, dar şi pentru a mă răzbuna doar puţin, am adăugat ceva ce cu siguranţă nu sunt primul care spune: „S-au scris poeme, povestiri, romane, şi au curs râuri de cerneală pentru atâtea femei! Dar mai multe sunt cele pentru care nu s-a scris.Iertată fie-mi îndrăzneala!

Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

Notă de subsol

          Simţindu-mă într-o zi sărman cu duhul, m-am hotărât ca în loc să mă declar moştenitor al Împărăţiei Cerului să ies la un pahar, cu atât mai mult cu cât compania era foarte promiţătoare. Neconcordanţa între socoteala de acasă şi cea din târg s-a arătat când o voce (aş fi vrut să spun că din public, dar din păcate era pe scena noastră) a declamat cu întreaga tărie a plămânilor – cu siguranţă mai puţin a neuronilor: „Prietenii nu ţi-i alegi, îi iei aşa cum sunt”. Cred că atunci mi s-a tăiat tot cheful şi am privit scrutător, pe sub sprâncene, către declamant. Nu am îndrăznit atunci, pe loc, dar ce bine era ca într-un proces intentat pentru imbecilitate el să fi fost declamantul şi eu reclamantul!

           Oricum, pentru că orice om are dreptul la o părere, mi-am permis să îmi promit că la proxima ocazie, cumva şoptit, pe la colţuri, îi voi împărtăşi, la rându-mi, punctul meu de vedere. Adică, prietenii cu siguranţă ni-i alegem, nu ne alegem, în schimb, familia şi iubirile. Că tot veni vorba de iubire…

Tot Mumford şi altele

         I-am cerut într-o zi Sufletului meu să îmi dea linişte; mi-a amânat-o iar. M-aş fi revoltat cândva, poate chiar aş fi plâns. Doar că am ajuns la o vârstă la care deja am ajuns să glumesc pe seama scrierii memoriilor, deşi nu am opera completă. Îmi spunea E. cândva, de mult, că ar trebui să o las mai uşor cu femeile. Eu mă uitam la el cu ochii măriţi de uimire; dacă ar fi să îmi scriu memoriile, jumătate ar fi despre Amicu‘ – dar aş putea pretinde că el este un fel de alterego iar cealaltă jumătate este despre… în definitiv, cui îi pasă?! Încă nu am atins vârsta completă. Îmi amintesc, totuşi, că mi se mai arunca, în momentele de exasperare: măi, porcule, ne faci numele de ruşine”! Cum să îi spui altfel decât „porcule” unuia care, ameţit de atâta colindă, în buza Crăciunului, în casă parohială, îi explică popii, bând vinul sfânt, cum stă treaba cu curvele? Atenţie! Cu curvele, nu cu prostituatele. Deşi, de ce să nu fiu sincer? Sunt tare mândru de numele nostru (chiar dacă la mine se adăugau analogii animale) şi – paradox! – cred că tocmai făcându-l de ruşine l-am făcut să conteze cu o câtime mai mult.

           Într-o escapadă prin lumea altora mi s-a întâmplat să rămân uimit de o părere exprimată în privinţa logicii. Dacă aş fi fost mai tânăr probabil aş fi dat dreptate persoanei respective. La ce ne-ar folosi, cică, să ne scrântim minţile cu tot felul de probleme de logică şi de morală?! De parcă nu ar fi de ajuns că de Crăciun ninge cerul iar în primăvară ning cireşii. De parcă nu ne-ar fi de ajuns dansul şi muzica! De parcă nu ne-ar ajunge soarele cu razele lui! De parcă viaţa nu ar conta! Jur că aş fi fost de acord, doar că, aruncându-mi privirile în spate, mi-am spus că nu am devenit cel care sunt nici datorită cireşilor, nici datorită soarelui. Poate doar scrântelilor; sau a numelui – pentru că, cică, numele ar reprezenta efectiv predestinare. Îmi place să îmi privesc cu zâmbetul pe buze înaintaşii, chiar dacă omul normal m-ar privi cu condescendenţă încercând să îmi spună că unii sunt morţi de prea multă vreme. Şi totuşi, pe măsură ce hoinărim prin viaţă, ne dăm seama că trebuie să ne întoarcem undeva. În definitiv, cu sau fără speranţă, viaţa nu este altceva decât o condamnare la moarte.

Diversităţi

          Pe când eram fraged – tânăr adică… Paranteză, de dragul de a discerne şi de a ne juca aşa, copilăreşte, cu noţiunile; simt nevoia să fac această repetiţie pentru că la noi, acolo între dealuri, mi se spunea adeseori: încă eşti crud, copile, nu ai cum să înţelegi anumite lucruri”! Deci, pe vremea când eram fraged, tânăr adică, nu crud, începusem să lucrez la un roman pe care m-am hotărât să îl amân până când mă voi simţi suficient de copt să îl las să mă chinuie. Am simţit nevoia să fac o asemenea specificare doar de dragul cuvântului scris – pentru că tare îmi e dor să scriu! – chiar dacă se vor găsi unii care să îmi reproşeze că mă pierd în prea multe detalii.

          Legătura cu paragraful anterior este, în realitate, un râu. Nu unul de cuvinte, aşa cum s-ar aştepta unii, ci un râu în adevăratul sens al cuvântului, unul în care nu m-am mai scăldat de mult, şi care – cumplit! – nu se numeşte Lethe. Acolo la noi între dealuri, pe malurile Mureşului, s-a stârnit cândva o poveste, una numai bună de speriat spiritele zbuciumate ca mine. Şi anume că, nu se ştie cum, un crocodil a scăpat din captivitate şi, făcându-şi culcuş în mâlurile râului, abia aştepta să mănânce copiii care nu îşi ascultă părinţii. Deşi era vară, vreme de vreo două săptămâni, stând pe mal, îi supravegheam pe alţii cum se scaldă, urmărind cu atenţie undele lucitoare, gata să dau alarmă la cel mai mic semn de crocodil aflat prin preajmă. Mărturisesc, în apărarea mea, eram fraged, crud cică, dar învăţasem să ţin la cei pe care îi numeam prieteni. Din spaimă pentru viaţa mea şi pentru viaţa lor – o spun eu, la fel cum alţii mi-ar putea invoca prostia – stăteam pe malul râului şi pândeam pericolul. Mă lipseam de răcoarea unduitoare a apei şi înfruntam căldura toridă păzind, sperând că pericolul doarme şi că îndurătoarele ceruri ne vor lipsi de pedepse.

         Aşa se întâmplă, de obicei, cu cei neastâmpăraţi. Se tem de pedepse; şi, cumva, ajung să se teamă de crocodili. Mai târziu am crescut, m-am mai deşteptat şi mi-am regretat cuminţenia şi spaimele. Dar acesta nu este un manifest al curajului, în continuare mă tem de crocodili – dacă aş fi pus în situaţia să mă scald în apele Nilului, nu în cele ale… ale râului nostru. Dar mai tare decât de crocodili m-am temut întotdeauna de hiene. De hienele care în întuneric, cu ochi lucitori, abia aşteaptă ca prada pe care o urmăresc să se întoarcă cu spatele. E normal, de pericol fugim întotdeauna, şi nu putem fugi decât întorcându-i spatele. Iar ele, hienele, neîndrăznind să atace făţiş, îşi proferează ameninţarea în chicot, însetate de sacrificiu. De crocodili şi de hiene este posibil să îmi fie teamă totdeauna. Cumva ciudat, pentru că uneori am impresia că ar trebui să îmi fie mai teamă de oameni. Oameni, hiene, crocodili.. mai contează?! Mai important este să ne ferim de spaimele noastre.

          Mi-am aprins o ţigară şi, sub ploaia rece care se dezlănţuise din ceruri m-am întors către mine. Nu spaimele mele sunt importante, ci timpul; timpul meu, pe care de multe ori îl pierd deşi, ca să nu mă mai risipesc, cred de multe ori că am nevoie doar de o femeie şi de o coală de hârtie. Amândouă goale.