Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.
Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.
Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?” Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!
Mi se mai întâmplă să am impresia că un pahar cu conţinut rubinu poate să vindece orice, inclusiv platfusul. Şi platfusul nu ar fi cea mai gravă boală căreia îi găseşte leac, mai degrabă limitarea. Nu mai ştiu cu ce ocazie concluzionasem că Dumnezeu nu ne-a vrut niciodată liberi. Mereu limitaţi, mereu îngrădiţi, mereu prizonieri în încălţările noastre care ne poartă prin lume şi cărora El le spune, plin de importanţă, cruce. Nu, nu cred că ne strivesc crucile, ci încălţările, ale noastre – cu paşi îndreptaţi autodistructiv împotriva noastă – sau ale altora.
Probabil piatra de încercare a umanităţii a fost curajul de a face pasul – pasul acela eşuat dincolo de întreaga limitare, pasul care ne-ar fi permis să ne găsim aripile fără ca ele să ne fie oferite la naştere. Cred că îmi este dor de un om cu aripi, din acest motiv nu îmi mai scrutez de multă vreme nici semenii nici oglinda şi îmi las dumnezeii să hohotească prin colţurile în care s-au pierdut. Şi mai spuneam, aşa cum nu o fac prea des, că îmi resimt diluţia. Sunt universuri şi spaţii în care pot fi orice, deşi ajung să împrumut de peste tot câte ceva, în aşa fel încât să mă reconstitui pe mine, sau să nu mă mai regăsesc, sau să uit – să uit cum eram şi să îmi completez uitările cu atribute care, poate, mi se potrivesc ca o haină prea lungă sau prea scurtă, dar deloc pe măsura mea. Diluţie, aşa îi spun, pentru că uneori nu îmi mai dau seama dacă mi se cască hăurile sub cruce… nu, nu sub cruce, sub paşi! , sau dacă mi se deschid în ochi cerurile.
Mereu am susţinut că suntem foarte ciudaţi, noi, oamenii, şi niciodată nu am făcut-o cu teamă de omenire ci, mai degrabă, cu teamă de mine. Suntem prea ciudaţi – capete de aţă umblătoare, mergătoare, gânditoare, suferinde, plictisite şi plictisitoare, de culori diferite, de mărimi diferite, aşteptând, într-o prostraţie care frizează absurdul, să fie rupte de pe mosor. Aşa zăceam şi eu, cândva, în aşteptare, fără să fi avut o zi de mâine – aşa ca alţii, doar că mie nu îmi mai păsa că îmi dau seama. Şi cred că îmi era bine aşa, mult mai bine, decât să simt cum îmi cresc aripi. Să te numeşti înger nu este decât delir de grandoare; să te numeşti om, ce este? Oamenii… Oamenii, cu vocile lor care pot să mângâie, să aline, să cheme, să lipsească sau să condamne la tăcere… „Oameni suntem”, îmi place să spun de cele mai multe ori, aruncând asupra afirmaţiei mantia echivocului. „Oameni” poate să însemne orice, chiar şi când murmurul stins al glasului care suntem se pierde în singurătate. De fapt, poate acesta este delirul de grandoare, să te numeşti cântec, pentru că nu este nimic înălţător în sclavie, nici măcar în aceea a îngerilor. Şi totuşi, cât de departe putem fi duşi de prima pală de vânt! Tare ciudaţi suntem noi, oamenii…
Auzisem de la unii că sfârşiturile sunt începuturi noi. La fel de bine poate să fie şi invers, începuturile pot să fie sfârşituri definitive ale unor lucruri care au fost – care au fost şi nu îşi mai află locul decât în trecut. Aşa ca vara asta care moare. Aşa ca aşteptările mele de care scap ca să mă pregătesc să fiu locuit de altele.
Poate cândva voi reuşi să pătrund şi sensul subînţelesurilor, şi însemnătatea acţiunilor şi înţelesul lor; poate cândva voi reuşi să privesc respiraţia şi ca îndemn, poate ca îndemn la viaţă.
Cred că muream; muream cu fiecare clipă rememorată, cu fiecare amintire depănată care se desprindea din mine ca dintr-un caier inutilizabil, mult prea ros de molii. Cred că până şi întunericul murea în mine, pentru că mă simţeam luminat de fiecare imagine, de fiecare gând îndreptat înspre ceva care din pricina timpului îmi devenise străin – oameni sau locuri, indiferent. Cred că mi-am dat seama că muream pentru că, amintindu-mi, începuse să îmi fie dor de mine. Mi se făcea dor de un “eu” mult mai puţin apăsat, mult mai mult angrenat în mecanismele visului şi ale speranţei. Mi-am dat seama că în unele suferinţe învăţasem să trăiesc, pe când, odată cu unele indiferenţe, începusem să mor. Mă omoram uneori, uneori cu firea, alteori pe mine, luând hotărâri impulsive, urmându-mi sufletul şi pierzându-mi minţile – minţile, spun, pentru că mereu m-am considerat inteligent, ca şi cum, în comparaţie cu alţii, aş fi avut nu una mai ascuţită, ci mai multe. Mă omoram uneori hotărând să lupt, mă omoram acceptând să cedez, dar numai atunci mă simţeam viu, când îmi simţeam venele pulsând a disperare sau a fericire. Sentimentul, simţirea, ele îmi erau cei mai buni ghizi, şi fără să îmi dau seama, presimţeam că singurul lucru care mă va ucide nu va fi nici timpul, nici vârsta, nici moartea, nici uitarea. Singurul lucru pe care îl simţeam capabil să mă ucidă era raţiunea, judecata. Uneori judecata altora, alteori însăşi judecata mea, aceea sănătoasă, banală, comună, caracteristică oricărui individ de pe stradă de care, în anumite momente, am simţit că nu mă mai pot disocia cu nimic. La un moment dat, însă, a venit fulgerul. Acel fulger capabil să lumineze o noapte întreagă, să sfâşie o beznă întreagă, să incendieze, să transforme scânteia de divinitate care licărea în mine în foc devastator. Nu, nu am devenit dumnezeu, dimpotrivă, mai degrabă aş spune că mi-am asumat statutul de înger. Şi am înţeles că nu tot ce este sfânt nu este capabil să fie diabolic dar, mai ales, am înţeles că unele atribute angelice pot să devină demoni care să consume. De aceea am început să îi şoptesc numele, ca rugăciune, chiar dacă în nesupuneri şi unele căderi, ruga mea se împletea cu blasfemie.
Uneori îmi simt atmosferele irespirabile. Atunci îmi doresc măcar o pală de vânt, de aer curat, subțire, de răcoare, de suflu; de suflu de respirație venită de pe buze pe care le sper, după care tânjesc, pe care le aștept să îmi rostească nu numai numele, ci și sărutul.
Visul îşi are propria muzicalitate, chiar şi atunci când se strecoară din amintire şi se pierde în uitarea de o clipă, pentru a reveni de fiecare dată ca un spectru al părăsirii. Visul îşi are propria muzicalitate, chiar şi atunci când nu mai poate fi atins.
Nevermore 