Apocaliptic

          Apoliptic vorbind, pentru că prostia este mare și până și mayașii ar trebui să-și ceară scuze în fața fanilor lui Dumnezeu pentru sfârșitul lumii prost prevestit, suntem pe marginea prăpastiei. Isteria covidului, devenită între timp subiect de glumă și de bârfă, a aprins până și cele mai sterpe imaginații. Conspiraționiștii își freacă palmele, sărmanii cu duhul îndeamnă la revoluție pentru că le sunt încălcate drepturile de a pierde vremea înafara propriilor ziduri (să fim înțeleși, nu ziduri ale minții, alea rămân) și visătorii, normal, visează la vremuri mai bune. Unii visători devin futuriști (deh!), alții nostalgici – primii speră să se mai deschidă vreodată cârciumile, ceilalți susțin că ar da timpul înapoi până în clipa în care s-ar regăsi pe ei înșiși împliniți, fericiți, plini de puterea pe care o inspiră visarea. Problema cu oamenii e simplă. Mulți sunt naivi, mulți sunt proști. Problema cu visătorii e și mai simplă: ei nu vor fi fericiți niciodată, pentru că orice visător care se respectă, în clipa în care își împlinește un vis (sau abandonează unul), își caută altul. Dar cum sunt și ei tot oameni, nu pot da nicidecum timpul înapoi și sunt siliți să meargă până în pânzele albe agățându-se de anumite mecanisme care le dirijează nu numai comportamentul ci și gândirea. Marea problemă va fi cu concursurile de miss – care, probabil, din pricina sau datorită distanțării sociale nu se vor mai ține o vreme. Ca atare, nicio țâțoasă, mai mult sau mai puțin brunetă, nu va mai putea declara că visul ei este pacea mondială. Și nici nu este nevoie, pentru că omenirea a cam depășit momentele în care să mai vrea pace. Mai degrabă, în ultima vreme celebrele preșuri din fața ușii inscripționate, plastic, “Welcome” ar fi trebuit schimbate cu altele: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrante”. Că vom ieși din case, pun pariu. Că ne vom elibera, pun pariu că nu se va întâmpla. Și în goana după slujbe, poate (prea) multe făcute de popi, omul va uita că lumina nu apare pentru că Pământul se învârte în jurul soarelui, ci pentru că sufletele noastre permiteau, cândva, acest lucru. Beznă totală? Sper că nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Intensificări

          Aşa… că intrăm pe ultima săptămână de metri. Sau de zile.

         De cele mai multe ori, cel mai bun aliat al unui asediator nu este forţa în sine, ci panica pe care reuşeşte să o semene. Lucru universal valabil şi în război şi în sfârşituri de lume. Au mai fost unele, s-au mai prevestit şi altele. Numai eu am trăit câteva, şi alte multe predicţii neîntâmplate; ba că la mileniu, ba că s-a calculat greşit mileniul şi că anul următor… nu mai departe de anul trecut au fost vreo două-trei apocalipse neîntâmplate, de ajunsesem să mă doară în locul unde ar trebui să fie ficatul, eu hotărât fiind să îmi anesteziez sfârşitul. Cine ştie, oi fi reuşit să îl anesteziez atât de bine încât nu a mai fost în stare să îşi găsească drumul.

         Cum spuneam, săptămâna asta – încă una, încă o apocalipsă. Păi, şi Crăciunul?! Bine zicea un prieten, “eu nu cred, nu are cum, ce, se stinge lumina şi gata?! Şi cum, s-ar lua pe fusul orar sau stăm cu morcovul până”… Mi-am dat cu părerea că va porni de la americani, de acolo începe totul, mai ales în filme. Adevărul este că, din punctul meu de vedere, ar fi preferabil să se stingă lumina şi să se aprindă luminiţe de crăciun. Şi lumânări. Poate nu m-aş mai simţi ca într-un aeroport, pornind dintr-o apocalipsă spre alta, mereu cu escală în temerile crescânde ale naivilor atinşi de panică, ăia care ne vor pocăiţi văzându-ne, deja, în ghearele diavolului. (Mai ales că de data asta e apocalipsă mayaşă de care până şi ei, mayaşii, se dezic…)

//