Cuvânt

          Cu multă vreme în urmă am ajuns la concluzia că aceia care ne cunosc cel mai bine sunt în măsură să ne rănească cel mai tare. Mizantropia nu m-a caracterizat niciodată, cu toate acestea m-am ferit cât mai mult de oameni şi am căutat să îi ţin cât mai la distanţă. Cred că de aceea inclusiv confesiunile mele s-au îndreptat către foarte puţini oameni, faţă de care, vrând nevrând, am hotărât să îmi asum riscuri. Am legat multe amiciţii conjuncturale şi câteva, foarte puţine, de numărat pe degetele de la o mână, foarte trainice. Am fugit de sentimentele inutile ştiind că de rădăcinile care îmi cresc în suflet este posibil să nu scap toată viaţa, chiar dacă mi-aş dori. Mi-am canalizat energia către altceva, orice altceva decât oameni; eu nu sunt crescător de oameni, nu am talentul acesta, dimpotrivă, influenţele mele, cu mici excepţii, au fost mai degrabă dezastruoase. Asumându-mi-le am suferit pentru mine şi am suferit pentru alţii, chiar şi atunci când nu era cazul. Poate şi pentru că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii, şi în toate intenţiile mele, bune sau nu, eu am pus pasiune. Şi ar fi încă alte considerente pe care nu le voi înşira aici, autocenzura mea îmi spune că am spus deja prea multe. Sunt cuvinte care ne caracterizează o clipă sau o viaţă – depinde inclusiv ce alegem să fim, moment efemer sau amintire solidă. Eu, în faţa oglinzii, dacă ar fi să mă caracterizez printr-un singur cuvânt nu aş folosi, ca alte persoane, cuvântul „pasional”. Uneori pare prea darnic cu mine, alteori eu par prea zgârcit cu el. Aş folosi altul, mai apropiat de ascunsurile şi de atitudinile mele: „ardere”.

Ardere

          Părul îi strălucea în bătaia soarelui şi câteva raze roşiatice i se zbăteau captive între bucle. Mă privea  zâmbitoare, cu ochii rotunzi, uneori nevinovați, alteori vinovați, iar degetele îi alunecau în mângâiere pe linia grațioasă a gâtului. S-a apropiat de mine, în același timp cu noaptea, și am început să dansăm, strâns îmbrățișați, simțindu-ne din ce în ce mai mult tremurul trupurilor. Nu îmi mai amintesc dacă răsuflarea ei mi-a sărutat buzele sau buzele mele i-au sărutat răsuflarea, îmi amintesc doar pierderea de sub pleoape, leșinul temporar al oricărui gând, al oricărei alte dorințe. Și îmi amintesc perfect fierbințeala, focul aprins de niciunde, care ne-a cuprins trupurile și a pornit să le facă să ardă.

          Îmi amintesc hainele aruncate de pe frumosul ei trup, dorința care îi ardea în privirile goale de orice altceva. Și îmi mai amintesc buzele ei întredeschise prin care răsuflarea i se zbătea precipitat atingându-mi obrazul. Îmi amintesc că am ars… am ars amândoi împreună, unul alături de celălalt. Din nefericire eu mai mult ca ea. Pentru că dimineața i-am citit în priviri aceeași dorință, aceeași iubire cu care mă învăluise cu o seară înainte. M-a durut să o văd dorindu-mă alături pentru totdeauna, în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă, în fiecare suflare… M-a durut să îi văd ochii speriați când, privindu-mă, a înțeles că a ars mai puțin ca mine. Pentru că în seara următoare eu nu mai aveam ce să ard, nu mai puteam să ard… Am ars tot și am mai murit o dată, și pentru ea, în brațele ei.

Revenirea

          Ne întorceam amândoi, mai arşi de patimă, mai secaţi de simţire, mai epuizaţi şi cu capetele îndreptate spre pământ. De multe ori ne-am aruncat priviri îngrijorate unul altuia, el cu ochii mai roşii decât ai mei. Mai avem nevoie de câteva zile… şi după aceea, el, numai el, de pe umărul meu, va trâmbiţa sfârşitul. Sfârşitul unei arderi intense din care va rămâne flacără, dar nu şi fum. Abia atunci pliscul lui şi buzele mele vor putea şopti, aproape neauzit… „apă… apă…!”

meh.ro2182