Clipe ultime

          Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!

Anunțuri

Obsesiv

          Îmi mai spunea cineva, în faţa unui pahar (gol sau plin), că deşi nu mi-aş repeta mereu cuvintele îmi îndrept gândurile spre idei care se repetă. Am râs – ce să fac mai mult?! Fiecare om, dincolo de universul său, are obsesiile sale. Şi oricum aş fi în momentele mele de graţie, cred că mereu îmi sunt legate gândurile de aşteptare. Aşa cum mi-am spus de nu ştiu cât timp – am învăţat să trăiesc nu de pe o zi pe alta, mai degrabă dintr-o aşteptare în alta. Mă bucur când mi se termină o aşteptare, mă întristez când începe alta. Dar, în mod cumplit, dacă toţi ne aşteptăm moartea… De ce, totuşi, să fim pesimişti în zi de veselie?! Aşteptări mari, aşteptare încheiată! Şi weekend!

….

          Mă mai ascund din când în când în cute de noapte, pretinzându-mă scriitor. Ce spun alţii, că oi fi sau nu, că oi fi mai bun sau mai slab, nu contează. Partea frumoasă a literaturii este (sau de fapt partea rea?!) că lasă mereu loc subiectivismului. Spre exemplu, am fost şocat de oameni care mărturiseau că îl urăsc pe Marquez, dar afirmau că îl divinizează pe Dumas tatăl, cu romanele lui adolescentine de capă şi spadă. Nu i-am dispreţuit niciodată – dimpotrivă, i-am apreciat; de dispreţuit i-am dispreţuit doar pe cei care consideră cărţile inutilitate. (…)

         Oare de ce m-oi fi legând eu mereu de alţi oameni în loc să mă leg de mine? Cu siguranţă am şi eu hibele mele, şi totuşi mereu mă leg de alţii, raportându-i la mine. Poate pentru că – ce minciună! ar striga unii – în opinia mea scriitorul trebuie să se disocieze de sine atunci când îşi scrie opera. Vremea memorialisticii vor hotărî alţii dacă este cazul să vină, nicidecum sentimentul de proprie importanţă care ne dă de multe ori ghes să ne facem personajele principale în poveştile noastre. Cred că de-asta mă feresc să mă arăt multora, pentru a nu fi învinuit că nu mă împart cu nimeni, este mult mai bine să planeze doar bănuiala – acea bănuială de care ascunzându-mă, cum spuneam,  în cute de noapte, îmi permit să râd în hohote şi cu lacrimi. Cu lacrimi, uneori, pentru că mi se mai întâmplă să îmi doresc să fiu câte unul dintre personaje, nicidecum cel care le crează.

          M-am gândit să scriu câteva rânduri despre scris – mai mult despre scris decât despre mine, pentru că stăteam cumva strâmb încercând să judec drept. Mă întorceam la obsesia mea în ceea ce priveşte aşteptarea şi îmi spuneam că tare mi-aş fi dorit să fiu om. Genul acela de om la care să mă uit şi să exclam: „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia”! Poate aşa ar şi trebui să îmi spun, privindu-mă adânc în ochi în faţa unei oglinzi imaginare care să transmită reflecţii până în cele mai întunecate cotloane de suflet. Cred că mereu mi-a plăcut să mă declar om. Om nerăbdător, căruia îi displace aşteptarea. Chiar dacă toţi aşteptăm ceva, nu trebuie să ne şi placă să o facem, nu? Problema este că, aşa cum spun unii, măsura scriitorilor este dată de posteritate. Or, pentru aşa ceva, sărmanii de ei trebuie să îşi aştepte doar moartea. Ce diferenţă, spre deosebire de alţii care ştiu cu adevărat ce aşteaptă!

Timp

          „Şi dacă – îmi spuneam – ceea ce se întâmplă între momentul naşterii şi cel al morţii nu este viaţă ci doar profundă aşteptare”? O aşteptare imensă compusă din alte mici aşteptări, sau unele mai mici, altele mai mari, toate lipsite de rost? Pentru că, dacă te gândeşti, ce altceva se poate întâmpla într-o aşteptare decât să îţi furi timpul şi să ţi-l pierzi? Doar nu degeaba, când ceva întârzie să se întâmple, îţi priveşti mereu ceasul… tot aşteptând.

Gânduri în aşteptare

          „Ce spuneam”?

          Mărturisesc că mi se mai întâmplă uneori, mai ales în perioade decisive pentru mine, ca făcând o pauză în discurs ca să îmi aprind o ţigară, să pierd şirul lucrurilor pe care le spuneam. Dau vina, în destule rânduri, pe stres, pe emoţie, pe gânduri, pe tristeţe, pe orice, numai pe mine nu. Adevărul este, însă, aşa cum am mărturisit cândva nu demult în faţa unei beri, că pentru a te putea apropia de caracterul pur de artist una din condiţiile „sine qua noneste să îţi fileze o lampă. Înainte de a se repezi cineva să mă contrazică, să stea să se gândească bine: „cine a mai văzut nebuni cu adevărat coerenţi”?!

          La fel de bine, ca să fiu eu primul care o spune şi să nu mi-o ia alţii înainte, nebunia omului, ciudăţenia, nu şade neapărat în vreo manifestare dominantă a vreunui talent artistic, ci efectiv în talentul de a fi nebun. Ei bine, eu nu mă pot pronunţa încă în privinţa mea, să o facă alţii, indiferent dacă stabilesc că este vreun talent scriitoricesc sau talent de a fi doar lovit de streche. De mult mi-am golit nopţile de această întrebare pentru a face loc altora – de ce mi-aş pierde vremea cu mine în loc să îmi cheltuiesc timpul pe lucruri mai importante?!

          Dar cât de importante?! Posibil ca un răspuns să vină sâmbătă (17 octombrie, ora 15.30 – Anton Pub), la lansarea acestui nou copil cu care încep să mă mândresc, chiar dacă altora le-a plăcut mai mult decât mi-a plăcut mie. Dar până atunci mai este! Ca părinţi suntem datori să ne iubim copiii şi să le dorim tot binele. Cu atât mai mult cu cât acesta al meu este născut noaptea, între gânduri, printre ele, plin de ele. Plin de mine, în definitv!

Perpetuu

          Auzisem de la unii că sfârşiturile sunt începuturi noi. La fel de bine poate să fie şi invers, începuturile pot să fie sfârşituri definitive ale unor lucruri care au fost – care au fost şi nu îşi mai află locul decât în trecut. Aşa ca vara asta care moare. Aşa ca aşteptările mele de care scap ca să mă pregătesc să fiu locuit de altele.

Aşteptările

          Cu toate căderile mele, uneori în derizoriu alteori în descurajare şi alte ori în cine ştie ce altceva, cred că sunt un optimist incurabil. Aşa se spune despre cei care întârzie la diverse evenimente, întâlniri şi alte asemenea. M-am vindecat de boală – sau au avut alţii grijă să mă vindece, însă asta este altă poveste – dar tot nu am devenit un Kant în materie de punctualitate. Şi nu mă deranjează nici dacă cineva întârzie în nişte limite normale, pentru că ar fi ciudat ca tocmai cineva care apelează la răbdarea celorlalţi să se arate necruţător în asemenea privinţe. Şi totuşi, urăsc aşteptările. Pentru că, aşa cum spuneam, trebuie să urâm neapărat anumite lucruri, ca să ne putem defini ca personalitate. Nu urăsc să aştept oameni, urăsc să aştept, pur şi simplu. Privind viaţa dintr-un unghi întunecat, se poate admite că ne naştem ca să murim – acel atât de frumos spus de când m-am născut m-am îmbolnăvit de moarte” – şi din acel punct de început aşteptăm. Ne trecem vremea cu câte ceva, cu câte o copilărie, cu câte o adolescenţă, cu câte o bătrâneţe, cu câte o viaţă întreagă în care realizăm mai multe, mai puţine sau nimic, dar în timpul care trece nu facem altceva decât să aşteptăm. Aşa cum la un nivel microscopic aşteptăm, când suntem copii, să devenim adulţi; apoi, ca adulţi tineri aşteptăm succesul într-o carieră, sau din punct de vedere social. Aşteptăm aprecierea celorlalţi care, în funcţie de realizări şi de standarde, poate să vină mai devreme sau mai târziu. Apoi aşteptăm oameni – şi nu îi aşteptăm minute sau chiar zeci de minute, ci luni sau ani. Şi aşteptăm, după ce îi aflăm, să ni se potrivească, să devină ceea ce dorim – ce greşeală! – sau ceea ce avem nevoie. Sau aşteptăm vreme de un an întreg – eu ştiu că o fac! – câteva zile de sărbătoare în care să simţim gustul liniştii şi al fericirii. Aşteptăm vacanţe, sau împliniri de visuri şi idealuri, şi se poate întâmpla să ne punem atât de mult pe aşteptat încât ne trezim bătrâni şi, dacă ne întreabă cineva, habar nu avem să spunem cum a trecut timpul.

          Aşa cum poate să fie multe lucruri, viaţa poate fi definită inclusiv ca permanentă stare de aşteptare – stare sau sală de aşteptare – în care, ca pasageri deloc grăbiţi să ajungă undeva, studiem mersul trenurilor şi trenurile în sine, şi roţi, şi şine, şi cine ştie ce alţi călători. Nu îmi urăsc viaţa, şi nu aş da-o pentru o alta, de asta sunt sigur, pentru că timpul pierdut nu se poate recupera, şi ştiu doar un nebun care s-a lăudat că a pornit în căutarea lui. Cred că ceilalţi nu o vor recunoaşte, sau nu o vor face cu uşurinţă, invocând motive şi motivaţii, dând vina pe vârtejuri şi – ceea ce mie mi se pare hilar de-a dreptul! dau vina pe pierderea timpului invocând tocmai lipsa de timp. Lume ciudată şi nebună, în care mă integrez perfect când îmi fac anumite raţionamente.

          Iar aceluia care, în urma cine ştie cărei cumplite beţii, aşteptând să îi treacă durerea de cap, spunea „lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă”, eu, personal, din faţa unui pahar sau a unei sticle, i-aş spune să se ducă dracului. Prea aşteptăm o viaţă întreagă, şi nici măcar nu ştim pentru ce, de aceea, dacă ne iubim timpul, ar trebui ca „răbdarea” să nu existe nici măcar ca noţiune. Uneori sunt atât de pornit încât aş alerga, dacă m-ar ţine puterile, în loc să stau să aştept autobuzul. Poate pentru că m-au învăţat alţii să îmi transform viaţa în neaşteptare şi în nerăbdare. Cumva cred că doar în nerăbdare ajungem să ne facem timp pentru toate, şi poate nici atunci. Dar, deşi ni se pare altfel, nimic nu poate aştepta.