Noutăți muzicale

          O vreme am încercat să pun ceva minte în cuvinte. Am căutat o idee în stânga și în dreapta. Când alții dormeau, căutam cu disperare creier până și în măcelării. Brutarii îmi reproșau că-i las să moară de foame. Cârciumarii se plângeau că le golesc frigiderele. Oamenii se întărâtau că le plâng pe la mese. Nu mai apucasem de mult vreo femeie de țâțe, ca într-un roman prost, să o întreb: “Ți-ai construi fericirea pe nefericirea mea?” Nici ninsorile, nici femeile nu mai au farmecul de altă dată, îmi spuneam, ascunzându-mă în întunericul unor nopți prea vii pentru gustul adormiților întru gânduri. Și ascultam albumul ăsta nou pentru care îmi căutam vorbele cu minte, minunându-mă că mă atinge altfel decât o făceau altele în alte vremuri. Și atunci mi-am dat seama că dincolo de sens, unele vorbe nu au nevoie de creier. Doar de suflet. Abia atunci am fost în stare să caracterizez succint ce-mi auzeau urechile: “În sfârșit”!

Memoires

          Într-o seară mi-am călcat pe inimă – ocupat cum sunt în perioada asta – şi am decis să particip la un eveniment scriitoricesc. Mai tras de mânecă de unul, mai somat de un altul, mi-am spus că puţină socializare nu ar strica. Deşi, sincer să fiu, nimic din ce era pus pe tarabă nu îmi făcea cu ochiul. „De ce să îi spui tarabă?” mă trage de urechi un personaj pe care îl simt tot mai prezent în mine şi care nu poate fi decât noul „Eu”. Justificarea: lăsând la o parte izul pur rural (nu nu spunem ţărănesc) al evenimentului respectiv, trebuie acceptat că literatura nu mai este de mult o glorie, ci un produs; vinzi, stai pe tarabă. Nu vinzi, stai măcar pe lângă tarabă. Aşa că după ce am îndurat cu stoicism cale de jumătate de oră, împreună cu prieteni adevăraţi – pentru că prietenul la nevoie se cunoaşte! – am hotărât să luăm drumul cârciumii. Nu pentru că ar fi fost mai multe locuri libere în cârciumă, dar pentru că se puteau discuta lucruri mai interesante.

         După încă ceva vreme, în care ce s-a spus s-a spus şi ce nu, nu, m-am decis că va trebui să îmi scriu cândva memoriile. Doar impulsionat de părerile unora. Problema este că mereu am considerat că o carte autobiografică trebuie scrisă la momentul ei. Atunci când poate fi arătată cu demnitate, nu privită cu dispreţ. Vedeţi dumneavoastră, una este să îşi scrie memoriile cineva precum Marquez, alta este să o facă una care doar şifona pe vremuri aşternuturile vreunui scriitor de duzină.

         Să revin totuşi la memorii. Încă nu le-a venit vremea. Indiferent de cum sunt, goale sau pline, femeile pot deveni un subiect plictisitor pentru un cititor avizat. Şi nopţile goale. Şi nopţile umplute cu litere, cu scris. Nu ştiu ce cred alţii, dar cred că dreptul la o carte de memorii şi-l câştigă fiecare atunci când poate să îi arate cu degetul pe alţii. Şi să spună, cu bucurie: „Uite, lor le-am schimbat viaţa în bine”. Cred că de aceea pentru o vreme nu îl voi mai pizmui pe susnumitul Marquez că a furat titlul vieţii mele: „Povestea târfelor mele triste”. Iar eu… Eu încă nu mi-am câştigat dreptul la Memorii. Cred că sunt prea tânăr şi dispus să râd pe seama altora ca să devin amintire.

All Hallows’ Even

          Îmi mai vine să râd de unii ţinându-mă cu mâinile de burtă. Nu ştiu de ce nu o fac. Poate de teamă, cumva, pentru că dacă unora dintre proşti le este aruncată în faţă propria condiţie, sunt capabili să pună rapid de un rug mic şi, numindu-te demon, să te facă friptură. Indiferent de ce anume gândesc alţii, mie a început să îmi placă să am în fiecare an o noapte a demonilor. Cu atât mai mult cu cât nu presupune decât o luptă de câteva ore împotriva lor. Dar cine mai ştie…?!

 

Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

…

          Mă bat de la o vreme gânduri lipsite de pietate – dar ceea ce este mai rău e că nu sunt îndreptate către vreun locuitor bărbos al cerului străjuit de lumină. Mi se îndreaptă ascuţit gândul către ceva mult mai important, către vis. Ca un copil curios, pretind în unele momente că visul este doar un motor gripat care trebuie desfăcut spre reparare şi, pe o masă aflată lângă mine am început să înşir, ca alţii şurubelniţe, ciocane, cleşti, cuţite şi cuţitaşe, câteva idei. Aş fi vrut să le spun ascuţite, dar nu pot, pentru că sunt ale mele. Şi, tocmai pentru că sunt ale mele, nu vreau să risc să mă înţepe, să mă taie sau să mă sfâşie; pentru că, nu de puţine ori în istoria umanităţii, s-a dovedit că ideea poate fi un excepţional instrument de tortură. Mă gândeam, spre exemplu, cum în virtutea visului aşteptăm zile mai bune, acelea ale implinirii, uitând că în fiecare clipă ne prăvălim pe nesimţite în genunile dispariţiei. Ciudat cum oamenii dispar, dar poveştile lor nu. Absorbit în voluptăţile gândului îmi înfruntam, în noapte, spaima de a înţelege că fiinţa, cu fiecare clipă, mi se prăbuşeşte tot mai mult. Cred că de aceea mi-am dorit atât de fierbinte puterea de a mă agăţa, de a mă ascunde în gânduri.

Personal/monden

          Îmi spunea Amicu‘, nu de mult, că ar trebui să fac cumva să mai păşesc şi dincolo de lumea visului. Adică oricât de greu mi-ar fi să înghit compromisul, să devin cumva mai monden – şi aici este vorba de scris, nu de momentele în care să stau cu paharul în faţă. Bun sfat, îmi zic mereu, cu nevoia acută de a mă spăla pe dinţi şi de a face gargară, de a îmi pune ventuze şi a cere să mi se ia sânge. Poate ar trebui să devin mai „monden”, deşi despre proşti şi curve avem cine scrie, berechet!

          Monden: ieri a fost lansat „Ghostlights”, cel mai recent album Avantasia. Şi ca ameninţare, jur că aproape mi-am adunat gândurile, poate curând voi scrie de prostul de Orfeu – nu cine ştie ce manelist, ăla de prin legende antice.

De început (II)

          Aşa suntem noi, oamenii, încăpăţânaţi să ne risipim în urmărirea visurilor în loc să ne aşteptăm tăcuţi şi răbdători ruina totală. Şi poate de aceea, uneori, la început de an nu mă mai gândesc la cele ce mi se pregătesc să urmeze, ci la ceea ce le rămâne de văzut celorlalţi. Puţin balsam şi nelipsita urare: „La Mulţi Ani”!

Gând

          Îmi propusesem să fiu altfel. Încă nu ştiu cum, nu ştiu nici măcar cum mi-aş dori să fiu, doar îmi propusesem să fiu altfel. Să fiu eu, nu altul, să sper în loc să cad, să zbor în loc să mă împiedic, să mă ascund în loc să las să se vadă ce nu vreau să se vadă. Încă îmi propun să fiu altfel, altul, acela care vreau să fiu, chiar dacă pe zi ce trece îmi recunosc fisurile şi mă simt mai om ca orice alt om. Omul, în definitiv, nu este altceva decât un conglomerat de vise răpuse. Ceilalţi, cei care le trăiesc… nu, ei nu ştiu ce sunt. Aşa cum de mult nu mai ştiu ce înseamnă nici singurătatea gândului, nici întâmplarea nopţii, nici plimbarea pe tărâmul poveştii. Sau al poveştilor – al poveştilor pe care vreau să le scriu şi care, deşi îmi aleargă în minte, nu vor să înceapă să îmi picure de pe degete. Şi totuşi, va veni o vreme când îmi voi uita neputinţa sorbindu-mi puterea de pe necuprinsuri de piele de femeie care să mă elibereze de blocaje, chiar dacă mi se va arunca în faţă viciul!