Stereotipie

          Aş vrea să spun că nu ştiu care este legătura dintre vârstă şi tabieturi, dar m-aş învinui în primul rând pe mine de nesinceritate. Oamenii în sine sunt fiecare în parte lumi întregi de gânduri şi de simţire, de acţiuni şi de inacţiuni, de speranţe, uneori deşarte, de pierderi, de răni, de cicatrici, de seisme, de echilibre şi, rareori, de linişte. Lumile, ca şi timpurile, se schimbă, şi totuşi, anumite obiceiuri se transmit, indiferent de însemnătatea lor în ochii altora. Poate de aceea mi s-a mai spus cu diverse ocazii să renunţa la una sau la alta, la un obicei prost, la câte o plăcere, în ideea în care un asemenea pas ar fi unul făcut – se considera – pe drumul evoluţiei. Şi, totuşi, uneori o refuz cu desăvârşire, refuz evoluţia dacă ea înseamnă uitare. Mă întreba cineva, nu demult, la ce nu aş putea renunţa. Poate că ar fi multe lucruri, unele chiar dintre stereotipiile mele. De exemplu, să spun cu drag cuiva, în nopţile mele: „să mă veghezi şi de atunci încolo”.

Stereotipie

          Nu ştiu dacă mi-am propus vreodată să fiu mai bun decât sunt, mai degrabă mereu mi-am dorit să fiu mai bun. Poate că mâinile care mi-au ghidat paşii au uitat să mă înveţe că o competiţie este de multe ori mai utilă dacă se duce cu sinele, nu cu lumea întreagă. Sau, poate, lecţia pe care trebuia să o deprind este că în bunătate şi frumuseţe nu există nici luptă, nici competiţie, nici umbră. Ce am învăţat în timp, însă, este că sunt unele ticuri sufleteşti, sentimentalisme personale, la care nu voi renunţa niciodată şi câteva vorbe şoptite ca o rugăciune: “să mă veghezi şi de atunci încolo; pentru că îţi plăcea tare mult”!

Stereotipie

          Pe măsură ce avansăm în vârstă ne vine tot mai greu să ne dezbărăm de obiceiurile pe care ni le-am format. Este posibil cu multă voinţă, este posibil atunci când se dovedeşte necesitatea. La obiceiuri orice om poate renunţa, până şi la sine. Dar este un tic, un tic sufletesc, un sentimentalism personal pe care nu mi-l voi face uitat niciodată: „să mă veghezi şi de atunci încolo! Uite, pentru că îţi plăcea tare mult”…

Sentimentalism personal

          Se pare că am scăpat! Aşa mă gândeam şi eu… nici urmă de apocalipsă, chiar dacă pe alte fusuri orare încă nu s-a încheiat temuta zi. Dar dacă nu s-a precizat ora exactă, e clar, noi, aici, în spaţiul ăsta mioritic, am scăpat. Ar trebui să mulţumim nu pentru cele care nu ne sunt de trebuinţă, ci pentru încă o zi, aşa îmi spunea… Eh!

          Să mulţumească naivii pentru scăpare, eu am alte lucruri pentru care să mulţumesc. De exemplu, pentru ceea ce sunt. Mulţumesc! Să mă veghezi şi de atunci încolo. Uite, pentru că îţi plăcea tare mult…