Funebru

Ne arde focul cel amar
De suflet-lut trecut prin toate,
Al cărui cânt, al cărui jar,
Nici să plângă nu mai poate.

Ne arde sufletu’-n tenebre
Ce se albesc clipă de clipă,
Simţim îngheţul în vertebre
Şi visul ne e doar risipă.

Ne simţim slabi, ne simţim mici
În orice noapte care trece,
Nu ştim ce căutăm aici
Cu ochiul stins şi mâna rece.

În faţă ne-aşteaptă Charon
Cerând pe-un drum un ban tocmeală –
În spate, când jucam şotron
Şi nu ştiam ce-i aia boală,

Ne aşteaptă nostalgia;
Şi încep să doară toate,
Sufletul, călătoria,
Şi a vieţii-absurditate.

Ce e-n faţă? Ce e-n spate?
Ce e azi? Ce este mâine?
Există-n ceruri dreptate?
Vom primi sare şi pâine?

Sufletul amar tresaltă,
Se-nspăimântă să mai zboare –
Unde e lumea cealaltă
În care nimeni nu moare?

Toate-s vis, o moarte-‘ntreagă
Întuneric şi lumină,
Chiar şi speranţa pribeagă;
Pământ vom fi, soartă haină!

Singurătăţi

          Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.

Spaimă şi depresie

          Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească; aş fi ieşit afară, în noapte, în zăpadă, aşa cum o făceam în alte nopţi, cu o mână de femeie în mâna mea, cu râsul ei mângâindu-mi urechile, cu ochii ei calzi dezgeţându-mi şi trupul şi sufletul. Doar că acum sunt altfel, sunt altul, umerii îmi tremură de prea multă povară şi picioarele, deşi ar alerga, parcă nu mai au unde. Încremenisem în aşteptarea zăpezii şi m-a găsit încremenit în aşteptarea plecării ei. Doar că, de data aceasta, aşa am sentimentul, nu se va mai topi niciodată şi va rămâne acolo unde este. Prea m-a nins pe tâmple şi, ca să nu îngheţ degeaba, mă mint că în ninsori mi-am dobândit înţelepciunea. Doar că sufletul…

        Sufletul mi-l simt altfel, asemenea nemişcării îngheţului, deloc mobil, incapabil să mai sclipească. Nu m-ar mai prinde, nu mi se mai potrivesc toate vâlvătăile şi nici toate pasiunile, mai ales că mereu m-a stăpânit o teamă cumplită de ridicol. M-aş simţi ridicol, şi nu mai am curajul nici măcar să îmi închipui cum ar fi să spun înflăcărat “te iubesc”. Nu am spus-o când trebuia, poate nu am spus-o cui trebuia – înţelepciunea nu are darul de a ne desluşi trecutul şi un fost viitor posibil, doar de a ne identifica greşelile. Dar nu ştim cum am fi fost fără ele, nu ştim ce s-ar fi ales de regretele noastre, de neîmpăcări, de ruinele care devenim oricum, fie că trăim în fericire fie că ne încovoiem sub nefericire. Încă sunt drept şi puterile nu m-au părăsit, dar mă tem. Şi mă întreb, de multe ori, văzând vreun bătrân umblând aplecat şi nesigur, vreo bătrână gheboasă abia târându-şi plasele pe care le-a scos la plimbare până la piaţă, oare pe ei nu cumva îi împovărează nu vârsta ci  ruşinea?! Ruşinea, nu ruşinea de a fi fost ceea ce au fost, ci cealaltă, aceea de a fi ce sunt – nişte ruine.

          Mă tem, deşi teama nu îmi opreşte nicidecum dezintegrarea. Un fir de păr negru dispărut este ca o cărămidă căzută dintr-un edificiu. Eu, eu eram un edificiu, cândva. Cu femei în preajma mea, al căror rol unic era de a fi neglijate şi uitate, călcam cu pas sigur înainte, prin întunericul nopţii, prin cruzimea iernilor, căutându-mi, cu ochii aţintiţi înspre stele, cuvintele. Le împărtăşeam lor, altora, lăsându-le să curgă împreună cu aburul fierbinte care înfrunta pornit printre buze gerul, însoţindu-mi rimele cu mângâieri. Recunosc, deşi nu aveam nici atunci talent, demult îmi scriam versurile pentru a îmi câştiga locul în aşternutul femeilor. Şi eram nerăbdător să se sfârşească, ea, poezia, pentru a putea scrie alta. Îmi închipuiam că asta este viaţa, poezie. Acum, deşi mi-am pierdut ritmul şi mi s-au stins rimele, aş scrie, aş scrie nebuneşte, cu spaimă, doar pentru a nu mă lăsa să mă întind. Pentru a rămâne în picioare, mereu, viu pentru totdeauna. Mă tem. Mă tem, sunt prins într-o iarnă – cea mai lungă dintre ierni – la sfârşitul căreia nu ştiu ce voi găsi, dar cu siguranţă nu primăvara.

Amuzament morbid/Metalul săptămânii

          Într-o seară se trezeşte cineva… nu spun cine… să îmi trântească un citat inteligent. Însuşi Osho ar fi spus despre cunoaştere că este împlinire; adică, „a cunoaşte înseamnă a fi”. Ciudat, având în vedere că unele maturizări, deschizând ochii, aduc cunoaşterea a ceea ce nu mai este. Da, se vor găsi mulţi să spună că o uşă închisă este, în acelaşi timp, o uşă deschisă, şi „a nu mai fi” dintr-un anumit punct de vedere înseamnă „a fi” într-un alt mod. Exact cum este şi în cazul morţii, presupunându-se că dispariţia dintr-o anumită dimensiune atrage după sine, automat, (în)fiinţarea în alta. Am început să cred că sfârşiturile se pot simţi dinainte. Unele nu au cum să fie combătute, şi atunci, simţirea lor este cu atât mai apăsătoare. Sunt oameni care îşi simt sfârşitul venind, la fel cum simt câinii şi îşi urlă la lună apropiata moarte a stăpânilor. În definitiv, sunt cazuri în care celebra interogaţie, „a fi sau a nu fi?!” se rezumă exact la afirmaţie sau la negaţie. Şi uneori, cunoaşterea, o anumită cunoaştere, inexplicabilă, înseamnă numai „a nu fi”, indiferent că suntem sau nu suficient de bătrâni pentru a fi dezlegat vreun mister.