Sub semnul lunii

          Mă mai întreba cineva, din când în când, poate atunci când stârneam câte o curiozitate, care îmi este semnul zodiacal. De parcă ar putea să fie judecat cineva după horoscoape şi calendare, după trăsături generale neaplicate în particular. Aş numi-o superficialitate, pe de-o parte, pe de alta naivitate. Personalitatea se formează, se zideşte, se îmbunătăţeşte (sau se ruinează), dar nu o cred într-atât de slabă încât să fie influenţată de numărul stelelor de pe cer. Şi totuşi, judecându-mă altfel – pentru că, oricât de mult m-am ferit, am fost şi eu judecat fără a primi vreo pedeapsă – au fost oameni care m-au întrebat de ce pe chipul copiilor mei este zugrăvită luna. Poate pentru că m-am născut noaptea – dacă am făcut-o, dacă m-am născut încă. Sau, poate, deşi nu îmi mai aduc aminte, pentru că primul rând l-am scris într-o noapte. Sau pentru că, aşa cum toţi avem semne pe trup sau în suflet, mă simt mai apropiat de lună decât de soare. Şi i-aş urma oricând strălucirea în cea mai adâncă noapte – îmi este preferabil decât, trăind diurn şi comun, să fiu redus la unul din douăsprezece semne fără să mi se acorde dreptul de a trăi sub semnul lunii.

//

Somn

          A fost o vreme în care am considerat somnul pierdere de vreme. Eram tânăr, și mintea îmi scormonea către necuprinsuri pe care credeam că le pot dezlega. Nu îmi pusesem niciodată nici problema idealismului, nici pe aceea a idealistului, mă lăsam purtat de val sigur că voi schimba lumea. Până când, într-o zi sau într-o noapte, nu mai țin minte, m-am trezit că lumea mă schimbă pe mine, că oamenii au puterea de a mă călca în picioare sau de a mă ridica spre ceruri și că acele lucruri la care visam nu erau altceva decât închipuiri. Atunci, de atunci mi-am propus să dorm, chiar și somnul veșnic al morților, deși pe pământul ăsta nu mă pot vedea altfel decât sunt – om care refuză să moară și care preferă să doarmă. Să doarmă în umbră, chiar dacă nu se va mai trezi niciodată.