Seductora

          Mă seduce… mă seduce cu privirea, cu glasul, cu atingerea, dar mai ales cu întunericul pe care fiinţa ei îl emană, cu acea ameninţare nerostită care i se citeşte în ochi, un fel de avertisment că îmi voi pierde sufletul – un avertisment care, totodată, îmi cere să nu îl iau în seamă.

          Mă seduce atunci când este lângă mine, şi, de multe ori, şi mai mult atunci când nu este, când trupul ei este mângâiat de alte bezne, când sufletul i se încarcă de magia neagră şi devastatoare pe care ştiu că o va îndrepta împotriva mea.

           Este ciudat cum în faţa pericolului, deşi conştientizat, deşi conştient, îmi întind braţele către spectrul ei sperând la o îmbrăţişare, oferind-o, oferindu-mă pe mine întreg, doar pentru ca, înainte cu o clipă de a se aprinde rugul care îmi va calcina fiinţa, să îi şoptesc, în noapte, privindu-i părul răsfirat pe pernă: “Am vrut să îţi simt întunericul, să mă pierd în intensitatea lui, să îi las densitatea să mă copleşească strecurându-mi-se în oase şi să mă zdrobească, să mă macine până când, transformat în praf de stele, ţi-aş picura în vis luminându-l”.

Nihilism

Ai plecat fără să știi că în fiecare noapte, rămas în urma ta, mă gândesc la tine. Uneori, înspăimântat de evidență, caut să îmi acopăr ochii în fața spectrului tău. Dar mâinile mi se îndreaptă, inconștiente, spre piept, căutând să oprească sângerarea dureroasă. Și privirea îmi rămâne pierdută în spațiu, scrutându-ți în orizonturile spre care ai plecat chipul împietrit. Revăd pe buzele întredeschise surâsul triumfător hrănit la sânul minciunii. Ochii necruțători care nu au lăsat să se citească nici o urmă de regret în clipa în care mi te-ai desprins din brațe. Trupul feciorelnic – atât de fierbinte la atingerea mea, la gândul altor bărbați… M-ai transformat profund, impunându-mi să devin o umbră, să neg evidența, valorile, să îmi uit principiile și să îmi devin un străin chiar mie, cel ce eram. Dar dacă te temi pentru mine, nu te teme; dacă îți râzi de suferința mea râzi zadarnic. Voi fi bine… Inima mea este la locul ei alături de tine. Lacrimile sunt bine ascunse în viitoarea ta suferință. Gândurile nu îmi vor mai rătăci niciodată spre zări îndepărtate, spre iubiri imposibile. Sunt întemnițate, aruncate în lanțurile grele ale părului tău. Speranța mea zace înmărmurită într-un colț de suflet pe care l-ai învelit în amenințările viitoarelor tale aventuri. Iar întreaga mea ființă te însoțește mereu, ascunsă pe talpa pantofilor tăi. Mi-am îndeplinit menirea. Nu mai am nimic, îmi va fi bine.

Cu lumina stinsă; Dincolo de vid

          Şi cum sârbii ne-au „stins lumina” stau în întuneric şi mă gândesc la ale mele. Dar nu oricum! Toate aceste gânduri (sau frânturi de gânduri) se înlănţuiesc cu acordurile muzicii care îmi răsună în căşti. Cum la această atmosferă nu se potriveşte orice fel de muzică am căutat să găsesc alegerea perfectă pentru a îmi imprima o anumită stare. Nu a trebuit să stau prea mult pe gânduri, ştiu exact de ce anume am nevoie…. I-am descoperit în vara anului trecut, mi-am petrecut zeci de nopţi ascultându-i, m-am lăsat transpus în lumea întunecată pe care o crează cu atâta măiestrie. Beyond the void. Un refugiu în care gânduri ruinate găsesc puterea să se ascundă, să se retragă în întuneric şi de acolo, parcă energizate, să redevină puternice şi intense. Dincolo de vidul de performanţă cu care deja ne-am obişnuit, dincolo de orgoliile rănite şi de speranţele neîmplinite putem găsi plăcere şi intensitate în altceva. Într-o piesă a celor de la Beyond the void, o piesă mult mai serioasă decât un meci de fotbal.