Hilfe!

          M-am decis să îmi notez, să nu uit. Tot undeva la o bere – ce Dumnezeu să faci altceva pe căldurile astea?! – îmi spunea un confrate în ale degustărilor: „eu sunt mai român în suflet; sunt mândru că sunt român şi îmi iubesc neamul aşa cum e el, cu bune şi cu rele”. Îndrăznesc să spun că l-am privit cu o oarecare neîncredere – nu pentru că nu l-aş fi crezut ci pentru că, aşa cum m-am învăţat pe mine, dacă iubeşti ceva cu adevărat apreciezi părţile bune şi încerci să le îndrepţi pe cele rele. Cine ştie, poate oi fi fost eu la vreun moment mai apropiat de cultura nemţească sau mă visez, fără să îmi dau seama, un nou aşa-zis scriitor căruia să îi fie bătut obrazul de întregul popor pentru că îi arată cu degetul carenţele.

          La fel de adevărat este, adevărurile sunt greu de suportat şi multora le este preferabil să creadă într-o minciună frumoasă decât să simtă celălalt tăiş, al realităţii. Şi pentru că ne curgeau frumos poveştile, pentru că ne strivea soarele şi ne transforma în apă murându-ne ca pe castraveţi – ştiu eu gospodine care murează castraveţi în toiul verii, punându-i să lâncezească o zi două la dogoare – aproape că îmi venea să mă întorc la rădăcinile mele româneşti şi să rostesc o rugăciune.

          Era să spun că aş fi făcut-o în taină, de teamă să nu mă fac de râs, dar ridicolul situaţiei ar fi constat exact în secretizarea acţiunii. Citisem, nu cu mult timp în urmă, poate un zvon, poate o bătaie de joc ticăloasă şi diavolească, cum că din cel mai înalt dintre răcoroasele amvoane se emisese o circulară: „Rugaţi-vă pentru ploaie”! Şi toţi începuseră, preoţi cu crucea-n frunte, ţărani cu sapa-n mână, degustători la umbra firavă a unui copac secat de sevă, să ceară ploaie, s-o implore, să încingă şi mai mult aerul cu fierbinţeala rugii. M-am alăturat în şoaptă corului, dar nu am cerut ploaie, ci să nu mai vină Noaptea. Nu îmi negam iubirea, nu-mi izgoneam iubita, ceream doar ajutor în faţa somnului raţiunii, a întunericului cu iz medieval în care supuşii Lui cerşeau Dumnezeului ploaie. Acum aş râde dacă m-ar întreba cineva de ce m-am vrut vreodată neamţ!

De prin grădina lui Dumnezeu

          Dacă Dumnezeu există, are, cu siguranță, o grădină imensă. Cu porți larg deschise, sau cu grilaj lipsă prin unele locuri, de reușesc să strecoare tot soiul de capete pătrate. Ca să particularizez… acum câteva seri, ieșit fiind, înfundat într-o cârciumă de la șosea, m-am pomenit că un preacredincios încearcă să îmi vândă mătănii, cruci de pus la gât (sau în alte zone ale corpului) sau, măcar, un ziar pe a cărui primă pagină zăcea, scuipat cu tuș îngroșat, numele “Iisus Hristos”. Mult mai târziu am realizat că mi s-a părut apreciabil faptul că “Iisus” era scris așa cum trebuie, nu cum îl scriu pocăiții de diverse secte de prin flora și fauna românească.

          Revenind la subiect, adică la acel individ dubios, cu înfățișare de îndoctrinat gata să dezlănțuie un lanț întreg de crime în numele dumnezeirii, trebuie amintit că inspirația (sau ceasul rău) m-a făcut să îi spun că noi, cei de la masă, suntem catolici. Ei! A plecat mai departe, străpungând perdeaua de fum de țigară cu privirea-i mioapă, dar, spre marea mea surprindere, după câteva minute s-a întors. “Și ce dacă sunteți catolici, nu credem în același Dumnezeu?” a întrebat, încercând să pară stupefiat că un presupus catolic nu are de gând să arunce cu bănetul pe produse ortodoxe.    

          Normal, dacă nu aș fi fost atât de bine educat m-aș fi scărpinat cu mâna stângă în colțul din dreapta al capului și l-aș fi înjurat. Așa, m-am scărpinat în barbă și am încercat să trec de zidul privirii tulburi, căutând fie o sclipire “șmecheră” în ochi, fie o provocare. Căutam degeaba, individul părea efectiv surprins și nu vedea niciun motiv pentru care catolicul din mine îl trimitea la plimbare. Educat fiind, cum am susținut, nu puteam să îi spun, mai în limbaj de Românica, să se ducă de unde a venit… acum câteva zeci de ani. Așa că i-am răspuns că, în opinia mea, între ortodoxism și catolicism sunt diferențe majore și că nu sunt interesat de niciun produs de factură religioasă pe care cu plăcere mi l-ar fi oferit spre cumpărare.

          Și totuși, credinciosul aplecat către cele sfinte, aproape că s-a revoltat din cauza ignoranței mele, pentru că, indiferent că unii avem Patriarh iar alții Papă, orice s-ar spune, tot frați întru credință suntem, și Dumnezeu este unul singur și atotputernic. Timid și diplomat am încercat să îi spun că ritul catolic este extrem de strict când vine vorba de avorturi, pe când ortodoxul o mai dă pe după colț, mai închide ba un ochi ba pe celălalt… că deh, interesul poartă fesul. S-a revoltat și mai mult, că “Nu, dom’le, că și noi ne opunem, suntem dușmanii declarați ai avortului”. Nu i-am spus că vorbește prostii, că Biserica Ortodoxă este mai interesată să adune cât mai multe fonduri prin buzunarele-i fără fund. Ca să nu adaug că, dacă i-aș fi spus ce cred, că ei nu au nicio treabă cu avortul fiind prea ocupați cu blocarea legalizării prostituției (măsură care ar aduce grămezi de bani la buget), ar fi fost în stare să scoată cine știe ce armă albă creștină și sfințită, ca să mă elibereze de Necurat printr-o exorcizare înfiptă până la prăsele.

          Ca să mă asigur că scăpăm întregi, pentru că s-au adus și alte argumente de către o prietenă mai curajoasă, i-am spus că există diferențe între crucea catolică și cea ortodoxă. Și mai că m-a încercat o teamă că o să i se facă rău și o să fim nevoiți să îi oferim un scaun. “Cum să fie diferită crucea?!” Simplu… crucile ortodoxe sunt rotunjite, pe când cele catolice sunt drepte. A scormonit în mormanul de cruci și a încercat să îmi arate că mă înșel. Dar, spre ghinionul lui, a ales ca dovadă o cruce ale cărei brațe erau rotunjite. “Păi vezi?!” zic, triumfător. Însă, în clipa următoare, era să leșin eu când l-am auzit: “Bine, nu asta, stai să îți arăt alta”.

          De dragul adevărului trebuie să recunosc că a găsit și o cruciuliță care părea mai catolică, dar l-am dezamăgit din nou spunându-i că nu sunt interesat să îmi consum resursele financiare, și așa limitate, pe lucruri lipsite de orice utilitate. M-am ferit, totuși, mărturisesc, să îl informez că imaginea lui îmi inspira o oarecare teamă, știut fiind că fanaticii sunt întotdeauna produsele religiei, și că nu aș fi cumpărat nimic de la el nici în ruptul capului (sau în înfiptul pumnalului).

          Problema e alta… și de fapt aici voiam să ajung. Constat cu stupoare că acești creștini activi devin din ce în ce mai agasanți, mai agresivi și mai dezgustători. Întrebarea este: ce căuta un ortodox, noaptea la 10, încărcat cu produse bisericești și cu ziare cu Hristos, într-un lăcaș de pierdere a sufletului? (nu spun eu că asta sunt barurile, tot ei o spun…). Dacă se găsesc printre voi naivi care să spună că își îndeplinea misiunea sfântă, datoria față de Dumnezeu, de a mai întoarce de pe calea cea nedreaptă vreun suflet de mioară rătăcită, v-aș strânge mâna cu un zâmbet plin de invidie. E frumos să fii cu suflet și cuget nevinovat, chiar dacă se găsesc mulți să râdă de acest lucru. Totuși, în opinia mea, răspunsul este altul… Nu căuta să salveze pe nimeni, încerca să vândă, să bage pe gât, mie sau altcuiva, o cruciuliță, o mătanie, sau măcar un ziar ortodox. Nu știu cât costau, dar să fi fost și 5 bani… unde este blândețea aceea creștinească, liniștitoare, dătătoare de speranță și credință, că eu nu o mai văd?! Ca să nu mai spun că banul este ochiul dracului…

Urarea de Joia Mare

          Iubiți frați și surori întru credință, așa cum am făcut-o și, aproximativ, cu un an în urmă, consider de datoria mea să fac o urare reprezentantului “tip” al clerului universal. De data aceasta, observ, calculele s-or fi făcut mai cu cap, altfel nu îmi explic de ce Paștele catolic și cel ortodox coincid. Rara avis, aș spune, având în vedere preceptele sănătoase exprimate de clerul ortodox prin 1923 (ca să reamintesc, “decât în acord cu Papa, mai bine în dezacord cu Soarele”).

          Oricum, lăsând la o parte diferențele dintre ramurile clericale, anul acesta m-am gândit să caut similarități… De ce aș mai păcătui, într-o asemenea măsură, spunând că reprezentanții lui Dumnezeu care servesc ramura catolică sunt mai breji decât ăștialalți, de prin ortodoxie? Adevărul este că nu sunt. Clerul întreg reprezintă același pumn pus în gura individului, aceeași mâna care îi strânge sufocant gâtul, lăsându-l cu răsuflarea tăiată. Din păcate, răsuflarea asta e și normal să se taie când vedem (cum am citit fugitiv cu niște zile în urmă) că Papa a avut grijă să închidă ochii în privința unor cazuri de pedofilie.

          Or, dacă Tătucul Bisericii Catolice se dedă la asemenea atitudini lipsite de orice sâmbure de milă sau de revoltă creștinească, mă întreb, cum mama dracului să nu se dedea ortodoxul la dezacorduri cu Soarele?! În mod cert, nu e la fel de grav să te îmbuibi ca un godac, să manipulezi enoriașii, să îi sfătuiești cu cine să voteze, să îți cumperi benzina cu banii din cutia milei și să mormăi ca un bezmetic un “Tatăl nostru” într-o biată zi de duminică! Pe de altă parte, totuși, nu mă pot opri să nu mă gândesc că, după cum se vede de aici din scaunul meu, ortodoxul e mult mai hrăpăreț decât catolicul. Și atunci, stau și mă gândesc că nu mai este vorba de caracterul fiecărui cleric în parte, ci de caracterul cultului pe care fiecare îl propovăduiește.

          Ce să spun? E simplu, până la urmă. Niciun drac nu e mai negru decât celălalt, și dacă ar fi să scărmănăm fiecare popă în parte, pun pariu că nu ar prea exista cazuri fără bube în cap. Că deh… puterea corupe și religia prostește. Și cum ei au putere iar noi, proștii, credință… raționamentul mi se pare destul de simplu.

          Ca să nu o mai lungesc… Să îmi asum, respect și reafirm poziția de anul trecut, cred că e de datoria mea să urez un Paște Fericit credincioșilor de rit catolic, încă unul celor de rit ortodox, iar clericului universal același călduros “Paștele mă-sii”. De ce? În caz că vă întrebați… Pentru că nu mă pot opri să nu observ la reprezentanții Bisericii, în ciuda veșnicelor jurăminte de credință, domnia strivitor-grotească a lăcomiei, a delăsării celor sfinte și nepăsării, manifestată tot mai pregnant în ritualurile nefirești, plictisitoare, îmbătrânite și încremenite ale Bisericii de pretutindeni. Dacă vreodată religia mi-a părut o imaginație frumoasă și solemnă, acum nu îmi mai pare decât mijlocul cert al unora de a se “îmburda în Raiul pământesc”. Hai, părințeilor, să pașteți fericiți!

Seven days to the wolves (5). Teoria conspirației

          Opiniile divergente cu privire la lup, exprimate în mitologiile lumii, sunt de natură să arate doar complexitatea pentru care este recunoscut acest animal. Există suficiente indicii care să permită încadrarea lupului atât ca divinitate a întunericului, cât și a luminii. Dar nici una dintre aceste mitologii nu este vinovată de soarta nedreaptă pe care lupii sunt nevoiți să o îndure. Omul de început, deși împărțea divinitățile în bune și rele, era dominat de teama ancestrală față de acestea, neîndrăznind să ridice mâna împotriva lor.

            Lupul, care într-o vreme a fost, după om, viețuitoarea cea mai răspândită pe suprafața planetei a fost atins de un alt flagel care, de altfel, a îngenuncheat și omul – Biserica. Dacă în antichitate lupul era în anturajul zeilor, în evul mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, mai temut și mai prigonit. Vânarea până la extincție a lupului a pornit în perioada cea mai neagră a omenirii, în baza afirmațiilor clerului bigot. De aici, până la a fi atins de ura irațională a plebei ținută în întuneric cu bună știință, nu a mai fost decât un pas.

            Prigoana lupului era, însă, necesară unei religii distrugătoare precum este creștinismul. Pentru a obține puterea pe care o deține această religie astăzi, propovăduitorii creștinismului au căutat nu doar să îndobitocească masele, dar să și distrugă miturile omenirii. Din creatorul lumii sau distrugătorul ei, din anturajul zeilor, dintr-o zeitate fascinantă, lupul a fost transformat în victima perfectă pentru acești torționari ai săi. Din punct de vedere strategic, creștinismul avea nevoie să efectueze două transformări, anume instalarea lui Dumnezeu ca unic creator al lumii și al omului, precum și conferirea unor anumite înfățișări, Satanei sau reprezentanților săi.

            Este adevărat, poate părea o teorie a conspirației, nesusținută de niciun fel de motiv sau motivație. Da, este posibil. Dar totodată, instaurarea unui nou creator al lumii nu poate fi completă decât atunci când toți cei de dinainte au fost aruncați în uitare, în desuetudine sau în dizgrație. Anatema aruncată asupra lupului a fost una cruntă. Inchiziția a declanșat prigoana, susținând că vrăjitorii, vrăjitoarele și celelalte creaturi “necurate”, se puteau transforma în lupi. Mai mult, prin însăși cartea sa de căpătâi, creștinismul aruncă pe umerii lupului o povară mincinoasă. Omenirea nu mai avea nevoie de un animal care să reprezinte demnitatea, libertatea, inteligența, ci de unul ușor de dominat și de manevrat – mielul. Și cine era mai potrivit să amenințe viața preferatului noii divinități decât unul dintre exponenții divinităților vechi? “Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”(Luca, 10:3). Și totuși… oare nu existau pe vremea aceea tigri? Nu existau lei? Ferocitatea acestora întrece cu mult cruzimea lupului. Dar aceste feline nu au roluri atât de importante în nici o mitologie. Lupul are.   

            Aș îndrăzni să spun că lupul, ca animal, este o victimă colaterală a răzoiului dintre religii. Dintre creștinism și religiile politeiste. Astăzi nu mai există lupi în majoritatea țărilor Europei Occidentale, iar în Statele Unite au dispărut total, cu excepția Alaskăi și a Michiganului. Să fie acest lucru o consecință a acestui război? S-ar putea să vi se pară prea mult, să vă pară o exagerare. Nu am pretenția că am descoperit America, nu am curajul să spun că am găsit izvorul suferințelor lupului. Este doar o idee rezultată în urma unor conexiuni. Din fericire, există încă și alte credințe mai vechi, reminiscențe ale riturilor păgâne, care nu ne lasă să uităm adevărata față a lupului, frumusețea și complexitatea sa…

Scrisoare deschisă către creștinii fervenți

          E plină țara de săriți în cap, de tembeli, de ipocriți. Oastea cre(ș)tină s-a ridicat dintr-o dată, mai ceva ca organul de uz casnic al bărbatului în fața unor femei goale. S-a umplut de ei spațiul virtual, au descoperit acest mediu ca fiind o nouă metodă de manipulare, un nou succes garantat în otrăvirea minților tinere, a cugetelor nesigure. Mă înspăimânt și deplâng soarta tinerilor adolescenți aflați în căutarea sinelui, care vor cădea pradă acestor hiene. WordPress-ul mustește de aceste exemplare cu neuroni în agonie. Se cheamă reciproc la luptă întru Hristos, se felicită pentru elucubrațiile lipsite de substanță. Fratele Gheorghe, sora Paraschiva sunt în stare să își verse sângele ca să preîntâmpine blestemul microcipurilor, o țin toată săptămâna în posturi, mâncând doar marțea și vinerea (și atunci doar aer condiționat), sperând că astfel vor aduce victoria crucii asupra Necuratului. România Evanghelică, județele evanghelice, apologeții… toată ceata cea grețoasă a spumei preacredincioase organizează tabere anticipuri, scriu manifeste atât de bune încât legionarii ar trebui să crape de ciudă.

          Niște dobitoci care s-au trezit față în față cu tehnologia, niște maimuțe care abia au coborât din copac și au fost luate cu arcanul în taberele popești, îndoctrinate peste măsură și apoi eliberate, ca o haită flămândă, asmuțită, căreia îi curg balele după o bucată de carne. Am primit, de nicăieri, un mass… Nu mai folosesc messengerul decât foarte rar, dar când îl folosesc am pretenția de a simți plăcerea unei conversații interesante. Mă scoate din sărite să primesc mass-uri stupide, care caută injectarea fricii, care doresc înrobirea sufletelor și minților prin manipulare ieftină. Redau în întregime textul (este bun și “copy-paste” la ceva) cu mențiunea că scrierea impecabilă și mutilarea gramaticii nu îmi aparțin.

“Cel mai iubit om din istorie IISUS NA avut servitori, si totusi I se spunea Stapan. Na avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. Na avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. Na avut armata, si totusi se temeau de EL Na castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. Na comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi. Ma simt onorat sa slujesc un conducator care ne iubeste. Daca ai credinta in Dumneseu si in Iisus Hristos Fiul Sau.. trimite acest mesaj tuturor din lista ta. Daca nu ignoral. Daca il ignori, aduti aminte ca Iisus a spus: Daca nu ma recunosti in fata oamenilor, nici eu nu va voi recunoaste pe voi.”

          Mda… Dragi cre(ș)tini… spre ghinionul vostru nu este cea mai bună zi în care mă puteați prinde. De multe ori sunt iertător, trec cu vederea, consider că a ignora este mai ușor și mai înțelept decât a scuipa. Mi-aș dori, totuși, să nu se considere că scuip, fluidul pe care l-aș pierde e mult mai important pentru mine decât orice cauză în slujba căreia v-ați pune voi. Biserica voastră este o minciună care durează de secole, bazată pe niște invenții lipsite de orice logică, emanate de la niște bărboși bătrâni, bolnavi de mania puterii. În întreaga istorie a cre(ș)tinismului au existat prea puțini oameni inteligenți. Aceia au știut să mânuiască pârghiile manipulării, au știut să provoace teamă, să înspăimânte mințile simple și să le subjuge. Au lăsat moștenire bisericilor această rețetă și de atunci boala pe care o reprezentați persistă.

          Ca să nu fiu înțeles greșit, susțin în continuare libertatea fiecăruia de a crede în ceva, fie că se numește Dumnezeu, Allah sau în orice alt fel. Dar voi refuza cu violență orice încercare de a mi se leza dreptul de a fi liber, de a raționa. Și toți acești scopiți luptători ai crucii, toate aceste frigide care se numesc una pe cealaltă “soră” nu fac altceva decât să atenteze în mod fățiș la dreptul pe care eu îl respect, dar care, la rândul meu, cer să îmi fie respectat. Și sunt sigur, tot voi, care vă izbiți cu pumnii în piept ca niște gorile ucigașe, de dragul crucii, tot voi sunteți cei care vă îmbătați cu spirtoase ieftine prin speluncile din preajma bisericilor, mergeți acasă și vă bateți nevasta și copiii. Pentru voi cea mai valoroasă carte din literatura universală este Biblia, iar cel mai emoționant poem este De profundis. Și tot vouă vi se potrivește cel mai bine politicoasa solicitare “piei, Satană!”.

Când Sfântul Duh ațipește

Când Sfântul Duh ațipește se nasc monștrii. Care apoi se dezlănțuie. Ne înrobesc, ne manipulează, ne supun dorințelor lor nebunești de putere și batjocoresc ceea ce de fapt ar fi datori să slujească. Datorită lor în religie nu este loc pentru convingeri personale, pentru sete de cunoaștere. Nu mai este loc decât pentru bigotismul, habotnicia lor. A popilor, reprezentanții lui Dumnezeu, fiare care urmăresc exclusiv interesul personal, avantajul material cu precădere, mici anticriști deghizați în preacucernici. Mi-e silă de bărbile lor încâlcite pe care și le doresc a fi impunătoare, mi-e silă de privirea lor mincinos de cucernică, mi-e silă de glasul blând plin ochi de falsitate. Dar îmi sunt simpatici când încep să propovăduiască iubirea de aproape, milostenia și înduioșarea față de suferințele aproapelui. Mă fac să râd, uneori chiar în hohote. Dar să mă ierte sfinții părinți că nu mă înduioșază starea lor materială, că nu sunt dispus să las în cutia milei nici zece bani pe care să îi folosească ei la plata forfetarului de la firmulițe. Nu mă înduioșez deloc că preacuviosului nu îi ajunge remunerația ca să își pună benzină în mașinile confortabile pe care nu și le-a luat el ci i-au fost date de Dumnezeu.

La o primă impresie pot părea lipsit de umanitate și, mai grav, de bun simț. În apărarea mea, însă, sar argumente de necombătut. De necombătut logic și argumentat – popii sunt în stare să combată orice, oricum, dar fără a prezenta argumente. Simpla invocare a Duhului Sfânt este imperios necesar să fie suficientă. Doar că Sfântul Duh sforăie. A ațipit la început, apoi s-a cufundat într-un somn din ce în ce mai adânc din care e foarte puțin probabil să se mai trezească.

Așa că, în lipsa organului superior de control, care demult nu mai veghează la giumbușlucurile lor, tagma preoțească s-a dezlănțuit cu ardoare într-o nouă goană după aur. Dovada…? În ziua de Paști a murit un om. Un om cu frica lui Dumnezeu, mai bun decât mulți, mai rău decât alții. Sărac, totuși, că așa e țara asta. Nimic șocant – moarte naturală, de bătrânețe. În zona noastră încă se practică obiceiurile vechi, popii încasează de la credincioși (nu cred că dau chitanță!) o sumă de bani pe care popular o numim sidoxie. Că așa e la noi. Întrucât bietul decedat nu și-a permis să plătească sidoxia și fiind zgârcit(zice sfântul preot; eu zic cum dracu’ să fii, dacă nu ai bani?!) nu prea onora cutia milei cu obolul cuvenit, refuzul popii de a îl îngropa a venit firesc, pe un fond de cădere nervoasă, respectiv năruire a viselor la comoara pe care ar fi încasat-o pentru îndeplinirea slujbei. Nu voi intra în detalii ample, nu le consider necesare. Taica popa ba invoca sfintele paști (intenționat scrise fără majusculă, pentru el nu prea au valoare) ba lipsa de timp sau mai știu eu ce alte motive și motivații, ba promitea că peste trei-patru zile. Membrii comunității invocau credința creștinească, bunul simț, datoria de păstor al sufletelor, divinitatea. Când totul părea pierdut pentru sărmanul trup care aștepta să fie dat pământului una dintre bătrânele care făcuseră front comun simpatizând cu dispărutul amenință cu pro tv-ul. Și minune mare… Sfântul Duh se pogorî pe loc în inima neînduplecatului părinte, îl mustră blând trăgându-i și un bobârnac peste urechile ciulite (după zvonuri de afaceri) și îl învăță ce înseamnă cu adevărat mila creștinească și îndatoririle sale. Bătrânul fu îngropat. Ca un câine. Popa grohăi niște vorbe lăudându-l pe robul lui Dumnezeu chemat la Tatăl său ceresc, mormăi o jumătate de rugăciune și dădu startul la fuga către cimitir. Unde mai bolborosi o rugăciune și dus a fost.

Mărturisesc că nu am participat la înmormântare, totul mi-a fost povestit cu lux de amănunte, ca o anecdotă. Dar chiar și așa, întâmplarea aceasta m-a făcut să îmi doresc ca Dumnezeu să nu fi murit în somn. Pentru binele acestor infami, pentru binele fiecarui element al acestei tumori cancerigene a religiei numite Biserică, îmi doresc ca Dumnezeu să fi supraviețuit pentru a îi judeca. Altfel îi vom judeca noi în sufletele noastre.