De pe muchie de noapte

          Cândva îmi spuneam că dintre multe lucruri pe care sunt nevoit să le fac, somnul îmi este de prisos. În mod ciudat, de când am început să mă joc în cuvinte, am înţeles că de multe ori nici ele nu îşi au rostul.

Final

          … Şi, ca orice adevăr incontestabil, trebuie spus – pentru că trebuie – că se mai încheie o lume. Uneori renunţ să îmi privesc anii ca fiind capitolele unei cărţi (pe care nu am şansa să o rescriu ci pe care, din nefericire, am nenorocul de a o scrie o singură dată) şi prefer să mi-i ridic la rangul de lumi. De ce? mă întreb şi eu de multe ori. Poate pentru că de-a lungul timpului mi s-a întâmplat să mă trezesc ca personaj care nu are ce căuta într-o lume şi să tânjesc să o schimb. Sau să o termin, să o închei, să îi aduc sfârşitul pentru a îmi găsi locul în alta. În definitiv, lumile pot să nu mai fie lumi ci simple noţiuni reduse până la absurd, amintiri, gânduri, oameni. Până şi clipele pot să fie lumi, deci cu atât mai mult anii. Pe un asemenea fir logic, lumile se nasc doar pentru a avea datoria să piară, să îşi găsească sfârşitul, mai mult sau mai puţin demn, la începutul uneia noi în care lucrurile să nu se schimbe, dar să poarte alte nume; alte nume de lumi, alte nume de personaje. Diversitatea îşi are şi ea rolul ei, trebuie spus.

          Mi-am amintit că mă întreba cineva, în urmă cu o vreme, la ce visez eu. Răspunsul se întâmplă să fie variabil, în funcţie de lumea în care trăiesc şi în funcţie de clipa pe care o trăiesc. Răspundeam, de multe ori, că visez la imposibil, deşi am reuşit în câteva rânduri să îmi demonstrez că nu este aşa. Poate visez la o lume mai bună, pentru că de multe ori cosmetizez adevărul, îi caut calităţile şi îi ignor defectele, transformând totul în jur după propriul meu plac. Poate visez la o lume mai frumoasă, în adâncurile căreia să mă pierd până când uit definitiv de mine, în care să rămân pentru totdeauna ca fiinţă omnipotentă şi omniprezentă, în care să îmi pierd statutul de om şi să devin ideal, sau vis ideal. Sau, poate, visez ca oricine altcineva, la mai bine. Sunt momente în care suntem nevoiţi să ne spunem, ascunşi în noi înşine: “Astăzi se mai încheie o lume”. Parcă nici nu mai contează, important este să trăim cu credinţa, cu speranţa şi cu dorinţa ca următoarea să ne fie mai bună!

Gând (muzical, pe deasupra)

          A fost o vreme în care nu îmi trebuia nimic. Mi se părea ciudat şi deloc uman să mă întreb de ce anume mai am nevoie şi să nu găsesc un răspuns. De fapt, să îmi dau un singur răspuns – “nu mai am nevoie de nimic”. Uneori număram zilele în ordine descrescătoare şi îmi simţeam inima urcându-mi-se până în gât a nerăbdare. Nu ştiu dacă am îmbătrânit eu – îmi pare imposibil să fie astfel, pentru că niciodată nu m-am gândit că se poate întâmpla. Dar cumva, dintr-un punct, într-un anumit moment, a intervenit o schimbare. Am învăţat să număr invers, crescător, mai întâi săptămânile, apoi lunile. Ca şi cum unele doruri nu mai au ce face ca să se stingă, doar să îşi numere printre zile paşii.

De duminică

          Nu ştiu dacă există cineva căruia să nu i se fi întâmplat să se trezească şi să îşi pună mâinile în cap gândindu-se la ce a făcut cu o noapte înainte. Eu numesc acele momente „dezgustătoare”, mai ales atunci când nu am pe cine să dau vina. Duminică faină şi liniştită! 2007