Confesiune scurtă

          O spun în fiecare an… Nu. Mai corect ar fi: nu scap ocazia, în fiecare an, să afirm cu tărie: anotimpul meu preferat este Crăciunul. Se mai găseşte, din când în când câte un neinspirat care să mă întrebe copilăreşte: “de ce”? Şi de câte ori am prins ocazia, ore lungi şi întregi mi-am motivat alegerea ciudată în faţa unei căni de vin fiert împărtăşind amintiri, senzaţii, sentimente, păreri. Cred că în felul acesta îmi păstrez nepătat copilul din mine, aşa îl fac invincibil, de neînfrânt, orice s-ar întâmpla în tot restul unui an. Într-o noapte, în faţa unei căni – nu ştiu dacă era vis sau realitate – mă vedeam un Scrooge modern ajuns din urmă de traiul în zadar. Asta înseamnă viaţa fără nicio urmă de bucurie – zădărnicie. Doar că, sorbind conţinutul cănii până la fund mi-am sfidat viziunea (culmea! asemenea unui Scrooge modern, cum începusem să mă tem că aş putea deveni) şi mi-am declarat refugiul în anotimpul minunilor. Aşa, pentru că suntem pe ultima săptămână de metri.

Fugară îmbiere la zâmbet

          O lume magică îşi deschide porţile pentru următoarele zile, ar trebui să uităm de orice altceva şi să îi trecem cu bucurie pragul. Să fim lipsiţi de griji, să uităm de supărare, de durere, de nemulţumire, să fim nişte copii, mai mici sau mai mari, a căror dorinţă unică să fie zâmbetul. Zâmbetul acela cald care naşte, la rândul său, alte zâmbete, pe buzele şi în ochii celor care ne înconjoară.  Să vă vibreze sufletele de căldură, de fericire, de iubire şi să lumineze, ca o lumânare aprinsă, a speranţă. Doar e Ajunul!